Categories
Dezvoltarea copilului Parenting

Copiii mici și ecranele în era digitală: cât de mult îi expunem la tehnologie?

Copiii mici și ecranele în era digitală: cât de mult îi expunem la tehnologie?

#EcranecuMăsură este proiectul nostru sincer și documentat despre dependența de ecrane a copiilor digitali, despre efectele pe termen scurt și lung ale telefonului mobil, dar și despre strategiile și alternativele pe care părinții din ziua de azi le pot urma pentru a limita timpul petrecut de cei mici în fața ecranelor.

Trebuie să vă fac o confesiune sinceră: acum câteva săptămâni am început să lucrez alături de echipa Mukibooks la un proiect care ar fi trebuit să se numească, tranșant, ”Fără ecrane!” și să vorbească despre cât de nocive sunt telefoanele mobile, tabletele și televizoarele în dezvoltarea armonioasă a celor mici. Am pornit la drum cu o părere foarte fermă legată de acest subiect (hei, se numea ”Fără ecrane!”, deci era clar unde mă poziționam, nu?), dar orele de documentare, studiile citite, discuțiile cu specialiștii și mai ales experiența zecilor de mame care ne-au scris poveștile lor autentice și lipsite de filtre m-au făcut să îmi dau seama că zona în care intram nu era tranșantă, nu era clară și definită, ci îmi cerea să o tratez cu mai multă atenție și înțelepciune, cu mai multă aplecare spre context și spre noțiunile de echilibru, măsură, consecințe, alternative.

Undeva pe la mijlocul proiectului am tras aer în piept și am schimbat fără să clipesc titlul campaniei din ”Fără ecrane!” în ”Ecrane cu măsură” – da, da, eu, mama care a insistat să nu ofere ecrane celor doi copii ai săi până la 6 ani pentru fetița mea, Ilinca și până la 3 ani și jumătate pentru Jacob, băiatul meu. Mi s-a părut că astfel arăt mai mult respect atât studiilor din ultimii ani în acest domeniu, cât și mamelor care mi-au împărtășit din experiențele lor și care au pus pe masă felii din viața lor autentică, reală și perfectă în toată imperfecțiunea ei.

”Când eram însărcinată, judecam mamele care ofereau telefonul copiilor și mi-am jurat că nu o să-i ofer acces la ecrane celui mic până la 3 ani. Între timp am învățat că niciodată nu trebuie să spui niciodată și că nu e corect să judeci”. ”Faptul că am dat telefonul copilului la fiecare masă a fost o mare greșeală și cu greu am reușit să o îndrept”. ”Fetița mea spunea câteva cuvinte, însă după o perioadă la TV a început să nu mai spună nimic. ”Eu cred ca rețeta perfectă este limita în fața ecranelor. Impunerea de limite nu te face un părinte rău, ci un părinte responsabil.” Acestea sunt doar câteva fragmente din mesajele pe care le-am primit în ultimele săptămâni și care m-au făcut să construiesc un articol care să informeze, nu să judece, să clarifice, nu să critice. Un proiect care să aducă lumină într-un subiect încețoșat, să separe realul demonstrat științific de miturile populare, să vină la pachet cu soluții și alternative, cu înțelegere și empatie, cu perspectiva unor mame care citesc pentru a-și crește cât mai înțelept copii, dar care în cele din urmă îi cresc aici, în viața reală și dificilă, viață care are greutăți, excepții și zile în care parcă nimeni nu ajunge la liman.

Pentru că trăim în epoca digitală, iar copiii noștri vor fi adulții unei lumi pline de inovație, pe care noi de-abia dacă putem să ne-o imaginăm. Această lume îi poate copleși și afecta sau îi poate ajuta să crească independenți și curioși – iar noi, părinții, îi putem pregăti pentru ea, cu măsură, responsabilitate și iubire.

Copiii mici și accesul la ecrane – ce spun, concret, studiile oficiale?

”Nu cred că pierd copiii ceva dacă nu se uită la desene până la 2-3 ani. Băiatul meu cel mare n-a știut de Spiderman pană după 3 ani. Și ce? Fratele lui mai mic (1 an 8 luni) nu are deloc acces la ecrane”, mi-a povestit Miruna Ioani, medicul stomatolog și mama din spatele blogului Și Blondele Gândesc. „Nimeni nu manancă la tabletă, e destul de simplă viața noastră din acest punct de vedere. Nici măcar la drumuri lungi nu recurgem la asta. Am găsit alte strategii. Alternative există, copiii sunt deschiși, totul e ca părintii să știe ce vor să ofere. În primii ani de viață, ecranele nu îi învață decât să stea ca o legumă și să fie martori la ceva. În primii ani de viață, desenele îi ajută pe părinți, nu pe copii. Deși îi păcălesc pe toți, fiindcă îi amorțesc pe cei mici”, mi-a povestit Miruna, care a abordat des în articolele sale subiectul expunerii copiilor la ecrane de la o vârstă timpurie.

Studiile vin să sprijine acest punct de vedere, iar poziția oficială a cercetătorilor este clară: timpul petrecut de copiii mici în fața ecranelor afectează atât dezvoltarea cognitivă, cât și dezvoltarea fizică a acestora. Potrivit unui studiu al National Institutes of Health (NIH) din Statele Unite ale Americii, copiii care se uitau la telefonul mobil, tabletă sau televizor mai mult de două ore în fiecare zi au avut un punctaj mai mic la o serie de teste cognitive și de limbaj, spre deosebire de eșantionul de copii care erau expuși la ecrane deloc sau mai puțin de două ore pe zi. De asemenea, același studiu a demonstrat că acei copii care petreceau mult timp în fața unui ecran aveau o subțiere prematură a cortexului cerebral (stratul exterior al creierului), adică zona cea mai dezvoltată a creierului, care se ocupă ce funcțiile cognitive cele mai importante. 

Dincolo de aceste aspecte, timpul petrecut în fața ecranelor pare să le ”fure” din orele de somn copiilor. Un studiu condus la Universitatea din Londra și citat de The Telegraph arată că expunerea prelungită la ecrane duce la întreruperi de somn: fiecare sfert de oră pe care copiii îl petrec în fața unui ecran într-o zi se traduce într-un somn cu 4 minute mai scurt pe timpul nopții, iar lipsa unui somn bun și odihnitor pentru micuții noștri ar putea duce, spun oamenii la știință, la o insuficientă dezvoltare a creierului, obezitate, insomnii și o motricitate fină redusă.

Am citit aceleași studii – și multe altele de la acea vreme – pe când eram însărcinată cu primul meu copil, și încă de pe atunci mi-am promis că o să fac orice ține de mine pentru a evita expunerea copiilor mei la ecrane. Ce m-a surprins pe atunci și mai tare au fost acele cercetări care arată că timpul petrecut în fața ecranului inhibă capacitatea copiilor mici de a „citi” fețe și de a învăța abilități sociale, doi factori cheie necesari pentru a dezvolta empatia. Interacțiunile față în față sunt singurul mod în care copiii mici învață să înțeleagă indicii non-verbale și să le interpreteze: „Până când bebelușii vor dezvolta limbajul”, spune Charles Nelson, neurolog de la Universitatea Harvard care studiază impactul neglijării asupra creierului copiilor, „toate comunicările sunt non-verbale, deci depind foarte mult de a privi o față și de a obține sensul acelei fețe. Această persoană este fericită sau este supărată pe mine?” Această interacțiune bidirecțională între copii și adulți este importantă pentru dezvoltarea creierului, iar măsura în care ea are loc în copilăria timpurie va reprezenta măsura în care copiii noștri vor fi, în viitor, niște adulți echilibrați, empatici, capabili de relații și de emoții sănătoase.

”Fetița mea spunea câteva cuvinte, însă după o perioadă la TV a început să nu mai spună nimic”, povestește Alina, mama unei fetițe de un an și 9 luni. ”Când mi-am dat seama de ce greșeală făceam nu am mai pornit televizorul deloc, chiar dacă îmi arăta spre televizor i-am explicat că nu ne mai uităm și mai bine ne jucăm împreună și povestim. Așa am început să mai improvizam jocuri, povesteam mult, ne jucam cu tot felul de cărți în care îmi arăta ea diferite imagini și eu îi spuneam ce reprezintă, cum se numesc, dacă era una animal îi arătam cum face, și tot așa, iar în decurs de 1-2 săptămâni a reînceput cu vechile cuvinte plus unele noi”, mi-a povestit Alina experiența lor cu accesul la ecrane.

“Cea mai mare parte a dezvoltării creierului unui copil se întâmplă în primii 2 ani de viață. De aceea, este atât de important să își exploreze mediul și să experimenteze multe atracții, sunete, gusturi și texturi, cele din mediu, din natură”, explică Mirona Păun, psihoterapeut pentru copii și adolescenți, profesor și fondatoarea Tzitzi-Poc, un proiect de educație prin teatru a celor mici. ”Interacțiunea și jocul cu ceilalți îi ajută pe copii să învețe despre lumea din jur. Din acest motiv, se recomandă limitarea timpului pe care micuții îl petrec în fața unui ecran”. 

Copiii mai mari de 3 ani și consecințele ecranelor.

Faptul că am copii mai mari (de 7 ani și 4 ani) nu mă scoate din zona în care trebuie să am grijă la ecrane în preajma lor. Studiile arată că expunerea prelungită la televizor în cazul copiilor preșcolari duce la hiperactivitate, scăderea capacității de concentrare și atenție, violență și agresivitate, probleme de dezvoltare a limbajului, comportament rebel sau sfidător, performanțe slabe la învățătură. ”Nu știu cum să-l fac să se poată concentra mai mult pe activități sau teme, niciodată nu este atent și focusat” scriu multe mame în grupurile de suport de pe Facebook. Prea rar părinții fac o corelație între această lipsă de concentrare și timpul petrecut în prealabil de copil în fața unui ecran.

O să fiu sinceră cu voi: uitându-mă la Ilinca și Jacob, cărora le-am introdus un screen time controlat pe când aveau 6, respectiv 3 ani și jumătate (o oră pe zi în zilele de weekend, plus o emisiune săptămânală de tip reportaj), de fiecare dată observ cum își schimbă comportamentul după expunerea la ecrane: nu își mai găsesc locul, nu reușesc să-și găsească nimic de făcut, încep să se bată, să se certe și cu totul le ia cam o oră până se liniștesc și atitudinea lor reintră în normal. Treaba asta se întâmplă de fiecare dată, fără excepție. Unul dintre motivele prin care eu îmi explic transformarea aceasta este și că amândoi știu că acele canale pe care le privim (Netflix, YouTube) rulează încontinuu desene și programe, ele nu se opresc niciodată, sunt mereu acolo, gata să îi prindă pe cei mici într-un loop de neoprit. Am avut surpriza să le ofer acces la piese de teatru online, la povești audio sau teatru radiofonic, iar reacția lor a fost complet diferită, poate și pentru că amândoi percepeau că acele spectacole aveau un final bine definit.

Atunci când copilul refuză alte activități, când devine agitat și nu își poate menține atenția asupra jocului, când devine preocupat constant de desene și jocuri online, când interferează cu modul în care socializează, sunt semnale de alarmă că ceva nu a funcționat cum trebuia”, ne-a explicat Mirona Păun, psihoterapeut. ”Timpul excesiv în fața ecranului și privarea de nevoile emoționale de bază duc la astfel de comportamente care mai târziu se pot contura în Tulburări de Deficit de Atenție, anxietate, depresie, comportament opozant și altele.”

Așadar, ce recomandă oamenii de știință în ceea ce privește timpul petrecut de copiii în fața ecranelor?

Academia Americană de Pediatrie recomandă evitarea completă a ecranelor la copiii sub 18 luni – tranșant, fără excepții – deoarece copii sub un an și jumătate nu pot traduce imaginile pe care le percep dintr-un ecran bi-dimensional în lumea reală. Pur și simplu creierul lor este insuficient dezvoltat pentru a le permite să își explice, concret, ceea ce văd pe ecranul telefonului mobil sau al tabletei, așadar timpul pe care ei îl petrec în fața telefonului nu poate fi sub nicio formă considerat educativ (indiferent ce urmăresc ei acolo). Dimpotrivă, este un timp mort pe care ei îl pierd, în loc să-l umple cu experiențe care le sprijină învățarea și procesul de dezvoltare. 

În aceeași direcție, Organizația Mondială a Sănătății recomandă ca bebelușii sub 1 an și toddlerii de 1 an să nu fie lăsați deloc în fața ecranelor, iar pentru copiii care au împlinit deja 2 ani și pentru cei de 3-4 ani timpul petrecut în fața telefonului mobil, tabletei sau telefonului să nu fie mai mare de o oră pe zi (cu cât mai puțin, cu atât mai bine, spun specialiștii OMS).

Dincolo de recomandări, ce se întâmplă de fapt în casele noastre? 

Hai să lăsăm deoparte studiile, cifrele și oamenii de știință și să intrăm în casele noastre, unde ecranele și tehnologia sunt mai prezente ca oricând. În primul rând, cred că ar trebui să acceptăm cu onestitate faptul că majoritatea dintre noi a crescut în casă cu (cel puțin) un televizor mergând încontinuu în fundal – o realitate care face parte deja din mentalul colectiv. Eu nu fac excepție: de când eram mică și până când am plecat de acasă la facultate, televizorul era mereu deschis în casa părinților mei. Mâncam la televizor, conversațiile noastre în familie aveau televizorul în fundal, ochii ne erau mereu ațintiți către ecran, iar momentele rare în care acesta era oprit aduceau cu ele o inconfortabilă stânjeneală – de parcă fără fundalul asigurat de televizor, nu știam ce să ne mai spunem și cum să ne mai privim. Stânjeneala aceasta era întâlnită în multe familii din România anilor 1990 și 2000, aveam să aflu mai târziu, de la prieteni și colegi.

Astăzi, copiii sunt mai expuși ecranelor ca niciodată. Potrivit unor studii recente, 40% dintre bebelușii de 3 luni și 90% dintre copiii de 2 ani privesc în mod regulat diverse emisiuni și filmulețe pe ecranele telefoanelor, televizoarelor sau tabletelor (da, da, da, ați citit corect, bebeluși de 3 luni), iar jumătate din toddlerii înscriși în studiu puteau să folosească o tabletă cu lejeritate la vârsta de un an (90% dintre ei o foloseau fără probleme până la vârsta de 2 ani). ”În zilele noastre poate fi dificil să-i ținem departe de toate televizoarele, tabletele, computerele, smartphone-urile pe care le vor vedea. Si să recunoaștem: ecranele sunt peste tot. Cel mai probabil, copilul va prinde momente în care se va uita, așa că e necesar să ne asigurăm că ele sunt productive. Caută desene potrivite, în care cadrele si imaginile nu sunt prea dinamice, pentru că s-a demonstrat că schimbările bruște de cadre pot provoca tulburări de atenție la vârste mai mari”, ne-a povestit psihoterapeutul Mirona Păun.

|Citește și: Activități și jucării senzoriale: cum îi ajută pe copiii noștri?

De ce le oferim celor mici ecranele, până la urmă?

Un procent foarte mic de părinți folosesc ecranele în scop educativ. Majoritatea mamelor care ne-au scris au recunoscut că dincolo de studii, procente și recomandările OMS, ecranele sunt, de cele mai multe ori, singurele variante care le pot oferi câteva minute de pauză într-o zi agitată în care, singure alături de copii acasă, nu au timp să-și tragă sufletul. ”Trăiesc o experiență foarte intensă de când cu venirea celui de-al doilea copil și simt că nu mai fac față. Acesta este motivul pentru care am apelat la așa ceva și nu mă simt extrem de bine, recunosc. Perioada aceasta foarte grea m-a cam împins la asta”, povestește Alexandra C. ”Din iunie va merge la grădiniță și sper să ne fie un pic mai ușor. Momentan sunt singură cu amândoi acasă, trebuie să îl alăptez pe cel mic care are 2 luni și jumătate, să îl adorm, este foarte dificil pentru că plânge mai mereu și trebuie să fiu atentă și la nevoile celui mare. De multe ori cere lucruri fix când alăptez, observ un regres la el, un comportament diferit, dar asta este deja altă poveste, nu cred că are legătură cu desenele”, mai spune Alexandra.

Mulți părinți aduc ecranele în ecuație atunci când copiii nu cooperează  atunci când vine ora mesei, ora de baie, când trebuie să le fie tăiate unghiile sau când familia trebuie să facă un drum mai lung cu mașina. ”La început eram fermă: nu se va uita! Mai ales având în vedere reacțiile copiilor din jur care stăteau la ecrane ca părinții să se poată relaxa. Dar cumva nevoia ne-a făcut să îi dăm drumul la muzică întâi pe YouTube și apoi acasă puțin. Când zic nevoie mă refer la internările din spital cu infecții urinare și apoi episoadele de bronsiolită când trebuia să facem acasă aerosoli, iar el nu stătea, și alte situații de același gen”, ne-a spus și Ruxandra Pavel. ”Apoi am fost nevoiți să o lăsăm o zi cu mama mea, iar ea i-a pus muzică și desene toată ziua. Când am luat-o acasă era foarte agitată și nervoasă, nu îi convenea nimic și am zis ok, stop. O luăm de la zero”.

Ce alternative există expunerii copiilor la ecrane?

Când am început să lucrez, alături de echipa Mukibooks, la acest articol, mi-am dat seama că nu vreau în ruptul capului să postăm online încă un material care să le facă pe mamele obosite care îl citesc să se simtă prost; să se simtă singure și neînțelese, blamate și ostracizate. Internetul este plin de știri despre nocivitatea ecranelor, de statistici și recomandări apocaliptice în ceea ce privește limitarea timpului pe care cei mici îl petrec în fața telefonului mobil: nu voiam să mai adaug încă un material la această listă care mai mult atacă, decât rezolvă. Mai mult critică, decât ajută. 

Așa că am vrut să pun cap la cap o listă de alternative la ecrane pe care mamele care mi-au scris și cu mine le punem în practică atunci când simțim că nu mai avem soluții și că vrem să scoatem din buzunar telefonul atât de atrăgător.

1. Implicați copiii în treburile casei.

”Îi dau telefonul mobil câte jumătate de oră pentru că altfel nu pot să fac nimic prin casă, vrea doar în brațe, plânge și mârâie”, mi-au scris o mulțime de mame care simt că nu pot să facă nici cele mai nesolicitante treburi gospodărești, pentru că bebelușul sau toddlerul din dotare li se prinde de picioare cu disperare. Este normal, normal, normal – la vârste fragede cei mici au nevoie să simtă atașamentul și prezența părinților pentru a privi cu încredere și curaj lumea din jur. O variantă ar fi să încercați să-i implicați cât mai mult în absolut toate treburile casei și să-i lăsați să vă ajute așa cum pot ei. Pe de o parte, activitățile de genul acesta îi dezvoltă autonomia, independența și încrederea în sine (”hei, pot și eu să fac exact ca mami, pot pregăti o mașină de spălat rufe”, ”mă simt mândru că dau cu aspiratorul așa cum l-am văzut pe tata că face”), iar pe de altă parte îi conturează foarte corect și sănătos percepția asupra responsabilităților pe care fiecare membru al unei familii le are în casă (”și eu, și mami, și tati avem treburi de făcut în casă și ni le împărțim între noi, fiecare contribuie cu ce poate ca să ne fie bine tuturor în locul ăsta drag numit acasă”). 

Pentru mai multe detalii, sfaturi și tips & tricks legate de implicarea celor mici în treburile din bucătărie, am scris un eBook foarte iubit pe care îl puteți descărca gratuit de aici (deja a fost downloadat de aproape 2.000 de părinți).

|Citește și: “Copiii pot să gătească!” – 6 motive pentru care am scris un eBook cu 6 rețete, despre primirea celor mici în bucătăriile celor mari.

2. Oferiți-le opțiuni: copiii adoră să se simtă în control.

De multe ori, telefonul vine ca o rezolvare rapidă a unei situații în care cel mic nu cooperează. ”Nu îi pot tăia altfel unghiile! Nu vrea să îi pun scutecelul! Aleargă prin toată casa, doar ca să nu îl pot îmbrăca!” – sună multe dintre mesajele primite de la mame. Adevărul este că nu-i prea putem blama pe cei mici: rareori sunt în control și aproape întotdeauna trebuie să se supună adultului care decide pentru ei când este ora de masă, când trebuie schimbat scutecul și când trebuie să plece din parc pentru că a venit ora somnului. Experiența mi-a arătat că atunci când cei mici primesc opțiuni, totul devine mult mai ușor de gestionat pentru că piticii simt că au și ei parte de niscaiva control și că părerea lor le este ascultată și respectată. Așa că în loc de ”Vrei să ne îmbrăcăm ca să ieșim afară?” – întrebare care de multe ori va primi un ”Nu!” ferm din partea toddlerului – încercați să îi spuneți, cald și ferm: ”Este momentul să ieșim afară. Vrei să îți pui bluza cu dinozaur roșu sau puloverul cu excavatoare?” Opțiuni, decizii, control: iată pâinea și untul micuțului toddler.

3. Învățați-i să-și gestioneze emoțiile, nu să și le estompeze cu ajutorul unui telefon.

”Îi este frică de foehn și altfel nu îl pot usca pe păr! Îi este frică de mersul la doctor și altfel nu poate sta liniștit! Îi este frică de apă și altfel nu îl pot spăla pe păr!”, mi-au scris mamele exasperate de momentele în care frica îi paralizează pe cei mici și singura soluție pentru ca ei ”să stea locului” sau ”să stea cuminți” (expresii pe care generația noastră le-a auzit de prea multe ori și care trebuie să dispară) este o tabletă captivantă. Adevărul este că frica este și ea o emoție ca toate celelalte, prin care puiul de om trebuie să treacă, să o recunoască, să o accepte și să o gestioneze. Telefonul mobil care intră în scenă nu rezolvă problema copilului (căruia îi este frică de foehn, de doctor sau de apă), ci pur și simplu îi distrage atenția copilului de la ea și îl transformă într-un colaborator pasiv și liniștit – însă nu îl învață nimic despre emoția în sine și despre gestionarea acesteia.

Același lucru se întâmplă și în cazul tantrumurilor (care pe unii dintre noi ne lovesc cu precizie când cel mic împlinește doi ani). Știu, este foarte tentant să calmezi furtuna dintr-un copil într-o plină criză de nervi cu ecranul unui telefon mobil (înțeleg că merge brici aproape de fiecare dată, așa că nu vă judec dacă ați încercat asta, suntem cu toții părinți obosiți și de multe ori nervii noștri sunt la pământ). Însă copiii trebuie să învețe să-și gestioneze singuri emoțiile și să le înfrunte fără ”cârja” oferită de telefonul mobil.

Ce am observat că funcționează la copii este pregătirea, pregătirea, pregătirea. Oferiți celor mici explicații calde și blânde legate de absolut tot ce îi sperie, validați-le emoțiile, spuneți-le că sunt normale și acceptabile, povestiți-le iar și iar, cu lux de amănunte, ce o să se întâmple, apoi treceți împreună cu ei prin lucrurile care îi sperie, alinându-i și asigurându-i că veți rămâne alături de ei pe tot parcursul experienței. O astfel de pregătire ar suna cam așa: ”Puiul meu, știu că îți este teamă să îți tai unghiile. Te înțeleg, foarfeca poate fi înspăimântătoare și pare că nu îți place să îți atingă degetele. Este perfect normal. Totuși, peste 2 zile mama va trebui să îți taie unghiile. Promit că mă voi mișca foarte repede, că voi fi atentă și că nu o să te doară deloc, iar la final o să ai unghii frumoase și curate”. Bineînțeles, nimic nu va funcționa din prima cu un toddler (în afară de telefonul mobil, ce ironie!), dar cu răbdare și blândețe, va trece peste frică și va înfrunta noul știind că îi sunteți alături.

4. Fiți voi distracția lor principală!

Știu, știu, știu, este greu să oferiți copiilor entertainment de calitate 24 de ore din 24, 7 zile din 7 – și nici nu trebuie, după cum o să vedeți mai jos. Însă când aveți de făcut un drum lung cu mașina, cu avionul, cu trenul, iar cei mici nu mai au răbdare să stea în scaun, înarmați-vă cu jucării, cărticele și activități și oferiți celor mici distracția pe care poate ați fi tentați să o lăsați pe seama telefonului mobil.

Ca părinte ce a trebuit să facă foarte des drumul România-Cehia mai întâi cu unul, apoi cu doi copii mici, și care nu voia să ofere ecrane de la vârste atât de fragede, mereu am găsit alte variante: am cântat, ne-am oprit des, am condus noaptea, am luat o tolbă de jucării cu mine si le scoteam pe rând. Amuzant este că am transformat dorința de a-mi ține copiii cât mai departe de telefonul mobil în Mukibooks, o afacere de familie care ajută sute de părinți zilnic. Aveam nevoie de ceva care să le capteze atenția, care să-i fascineze, care să-i țină ocupați – și care, de ce să nu o spun pe cea dreaptă, să-mi dea și mie un pic de răgaz în care să privesc pe geam și să sorb o gură de cafea rece (hei, sunt părinte, nu mai visez demult la cafea caldă). 

Primele cărți senzoriale Mukibooks pe care le-am cusut exact asta ne-au oferit: drumuri ceva mai liniștite, călătorii cu mai puțină anxietate pentru mine, copii veseli și bine dispuși. Fiecare din cele 6, 8, 10 sau 12 pagini ale unei cărți este un joc în sine, o jucărie care poate oferi minute în șir de concentrare, încercări, jocuri de rol, și contribuie la dezvoltarea îndemânării, coordonării, atenției și imaginației celor mici. Pentru că oferă o distracție activă, nu pasivă.

5. Lăsați-i să fie stăpâni pe propriul corp.

“Eu l-am lăsat cred că 3 saptămâni cu tableta, strict cât mânca, la 8 luni, din disperare că nu mânca. Oricum problema clar trebuia rezolvată altfel, dar când de la 5 luni jumătate până la 8 luni îți refuză constant orice fel de mâncare (abia dacă gusta 3 guri) ajungi la disperare și apelezi la orice măsura crezi că l-ar face să mănânce” povestește Amalia F. Înțeleg prea bine provocările unui copil care nu mănâncă aproape nimic și îi încurajez pe toți părinții care trec prin asta să verifice mai întâi cu medicul pediatru dacă totul este în regulă cu el din punctul de vedere al sănătății. Însă dacă acel copil este sănătos și fără vreo problemă medicală, încurajarea nutriționiștilor pediatri este clară: copiii trebuie lăsați să descopere mâncarea în ritmul lor și să își cunoască propriul corp, senzația de sațietate și cea de foame – și da, asta înseamnă că în unele zile o să devoreze două castroane de ciorbă, în altele exact două felii de castravete, iar în altele o să te întrebe de ce există pe lume lucruri atât de scârboase precum fix acei castraveți pe care i-a mâncat mai devreme.

Asocierile mâncare-ecrane sau somn-ecrane sunt cârje pe care, să recunoaștem: noi, părinții, le aducem în ecuație atunci când simțim că nu mai putem, apoi ne supărăm pe cei mici pentru că au preluat rapid aceste asocieri deloc benefice. ”La 9 luni am mers cu el la un control oftalmologic și doamna doctor ne-a interzis total orice ecran până crește muuuult mai mare. Am ascultat de sfatul medicului și am scos ecranul de tot. Nu pot sa zic că a plans după el sau că i-a simțit lipsa. Am căutat în schimb ajutor de specialitate pentru partea cu mâncatul (Crina Coliban) și s-a rezolvat și acolo problema, slavă Domnului!”, mi-a povestit Amalia.

6. Lăsați-i să se plictisească.

Haideți să mai repetăm o dată acest îndemn: ”Lăsați-i. Să se plictisească”. Știu, știu, poate că nu o să primesc premiul pentru Cea Mai Bună Mamă a Anului, dar plictiseala a fost și este unul dintre cele mai bune lucruri care se întâmplă copiilor mei. Pe scurt, am preferat să îi las să se plictisească decât să le dau acces la ecrane, oricât de greu le-ar fi fost și lor și mie.

Desigur, copiii se plictisesc foarte repede – mai ales în mașină, când nu se pot mișca. Însă mereu m-am întrebat dacă acest sentiment poate fi realmente numit plictiseală, sau este pur și simplu pentru copil perioada mai complexă de trecere între două activități. Poate ceea ce noi, adulții numim ”plictiseală”, pentru copii este de fapt o perioadă confuză până când își găsesc singuri o nouă activitate suficient de interesantă care să merite energia lor.

”În toți anii aceștia în care am fost educator, dar și consilier pentru părinți, nu am întâlnit copil care să se plictisească. Această plictiseală este mai mult o interpretare a părintelui”, povestește într-un interviu Gabriela Hranovschi, educator Montessori și consilier pentru părinți. ”Da, un copil poate să se oprească dintr-o activitate, iar noi să spunem ”gata, s-a plictisit”. În ceea ce priveste momentele în care copilul pare că nu face ceva anume, iar noi simțim nevoia să propunem ceva, aș spune că există un risc destul de mare ca noi în acel moment să întrerupem copilul din observare. Observarea este o altă metoda de învățare, fie că vorbim de observarea unui adult care face ceva, sau alt copil. Copiii învață și indirect, prin observare. Și apoi mai vorbim si de faptul ca fiecare din noi avem nevoie de acel timp în care să ne gândim ”ce mai facem”. În cazul copiilor acest ”ce mai fac acum” este neconștient, dar există.”

Cu alte cuvinte, dacă ne lăsăm copiii să treacă prin această perioadă de ”plictiseală” fără să sărim pe ei cu jocuri, activități sau ecrane, le transmitem că este normal ca în viață să existe și momente când nu se simt neapărat confortabil și că după acele momente urmează altele mai frumoase. Dacă însă de fiecare dată intervenim și nu le permitem să fie plictisiți sau frustrați (și înțeleeeeg asta, este foarte supărător uneori să îl auzi pe cel mic cum miorlăie și se jelește pentru că este plictisit) nu vor învăța niciodată să accepte acel sentiment și să aibă răbdare până își găsesc ritmul și interesul.

”Adevărul este că un copil mic-mic nu o să stea fără părinte mai mult de 5-10 minute. Aceasta este o realitate a acestei etape. După 3 ani, lucrurile încep să se schimbe”, povestește Miruna Ioani de la Și Blondele Gândesc. ”Să nu ne imaginăm că eu scriu la computer, iar copilul de un an și 8 luni se joacă frumos lângă mine timp de 2 ore. La desene, probabil că ar sta 2 ore. Așa că îl las să se plictisească uneori. Adică îl las să își facă singur joc, să își găsească singur de joacă, iar asta iese cel mai bine”, mai spune Miruna.

Ecrane cu măsură – există așa ceva?

Am primit foarte multe mesaje de la părinți pe care i-am admirat pentru echilibrul pe care l-au adus în relația copiilor lor cu ecranele. În foarte multe cale, limitele blânde, dar ferme, programul riguros și timerele funcționează foarte bine când vine vorba despre ecrane: ”La noi totul este controlat în sensul că: 1. Nu o las să se uite la orice desene, prefer sa fie ceva educativ. 2. Nu are acces la televizor când dorește, la orice oră, seara este exclus privitul la ecrane. 3. Nu o las să se uite cât ar vrea ea, timpul este limitat între 15-40 minute de privit la desene, dacă ar fi după ea s-ar uita cu orele. 4. Pe telefon, tabletă sau laptop nu are acces încă, amân cât de mult. Știe că acestea 3 sunt pentru lucru, pentru adulti. Consider că nu îi putem feri de ecrane, dar nici nu-i putem lăsa pe copii cu orele în fața ecranelor. Eu cred că rețeta perfectă este limita în fața ecranelor, atenția și îngrijirea copilului în funcție de nevoile lui, cât mai multe ieșiri în aer liber. jocuri educative. Și cred, mi-a luat ceva timp să cred asta, impunerea de limite nu te face un părinte rău, ci un părinte responsabil”, povestește Mihaela M. despre regulile din casa lor.

”Unele studii arată că micuții sub 18 luni nu ar trebui să aibă deloc acces la ecrane, în timp ce altele demonstrează că nu există o limită de timp”, este părerea psihoterapeutului Mirona Păun. ”Și putem înțelege asta pentru că atât timp cât există activități care-l pun pe copil în contact cu mediul din jur, cu natura, cu copii de aceeași vârstă, în care face mișcare și petrece suficient timp afară și la joacă, astfel de activități ajută dezvoltarea normal cognitivă, fizică și emoțională. De exemplu, call-urile video cu bunicii sau alți prieteni de familie, sunt considerate timp de calitate în fața ecranului. Dacă ne uităm la lista de activități recomandate copiilor și bifăm o mare parte din ele, o să constatăm că timpul care ne rămâne pentru ecrane, desene și contactul cu tehnologia e până într-o oră pe zi. Copiii cu vârsta cuprinsă între 18 luni și 24 de luni pot începe să se uite la desene potrivite vârstei cu un părinte sau un îngrijitor. În același timp, e indicat să folosim timpul de expunere la ecrane ca pe o șansă de a interacționa cu cel mic și de a-l învăța lucruri valoroase despre lumea din jur.”

Creatorii ecranelor sunt cei mai aprigi detectivi când vine vorba de accesul propriilor copii la ecrane.

Un semnal de alarmă pertinent ar putea fi atitudinea considerată de mulți drept exagerată a părinților din Sillicon Valley, care iau măsuri ieșite din comun pentru a se asigura că bebelușii și copiii lor nu au acces la ecrane. Mamele și tații din Sillicon Valley sunt atât de ferm convinși de nocivitatea telefoanelor mobile, a tabletelor și laptopurilor încât bonele lor sunt urmărite cu insistență, filmate și fotografiate pentru a se asigura că nu folosesc ecranele cât sunt alături de cei mici – nici măcar în scop personal. ”Aproape fiecare părinte pentru care lucrez insistă cu fermitate: copilul lor nu trebuie să interacționeze cu tehnologia deloc. În ultimii doi ani, treaba asta a devenit foarte importantă”, povestește Jordin Altmann, de 24 de ani, bonă în San Jose. Agențiile din zonă susțin că părinții insistă să semneze contracte elaborate cu clauze clare ce împiedică bonele să folosească telefonul mobil. 

Ce facem când nu mai știm ce să facem și telefonul pare a fi singura soluție?

Acum ceva vreme, răspunsul meu la întrebarea aceasta ar fi fost: ”Facem orice putem și inventăm absolut orice ca să nu oferim telefonul mobil”. Ultimele săptămâni de documentare și discuții cu părinți (părinți care muncesc, părinți singuri, părinți fără ajutor, părinți cu mulți copii sau forțați de pandemie să lucreze de acasă, cu toddleri care nu merg la grădiniță) m-au făcut să văd o altă perspectivă și să îmi dau seama că mai înțeleaptă decât extrema este măsura, mai indicată decât exagerarea este cumpătarea. Mai important decât un părinte frustrat și enervat este un părinte care a apucat să-și tragă sufletul și să își întâmpine copilul cu un zâmbet și o atitudine relaxată.

Cu alte cuvinte, dacă simțiți că nu mai puteți, că luați foc, că nu vedeți o altă soluție și că totul devine brusc copleșitor, dacă simțiți că nimic din ce am spus mai sus nu a mers și că singura cale este să oferiți telefonul mobil celui mic, fiți blânzi cu voi și permiteți-vă să luați o pauza. Fiți blânzi cu voi și acceptați că aveți un moment de slăbiciune. Fiți blânzi cu voi și faceți o excepție. Acceptată, asumată, împăcată. 

Pentru că ceea ce își dorește acest articol nu este să judece, să critice și să supere. Ci să informeze, să aducă studii utile, să vină cu propuneri, soluții și gestionări, cu exemple și variante. Dar, mai mult decât atât, acest articol și-a propus să vină cu brațele deschise către părinți și să spună: este perfect în regulă să nu fiți întotdeauna perfecți. Copilul vostru vă iubește în toată imperfecțiunea voastră.