Categories
Uncategorized

Copiii se joacă chiar și atunci când noi ne întrebăm enervați ”Oare de ce nu se joacă?!” – iată 5 tipuri de joc la care probabil nu v-ați gândit până acum

Copiii se joacă chiar și atunci când noi ne întrebăm enervați ”Oare de ce nu se joacă?!” – iată 5 tipuri de joc la care probabil nu v-ați gândit până acum

– Când ne gândim la ideea de joacă, în fața ochilor ne apare o mână de copii care se joacă unul cu altul veseli și plini de energie. Stereotipul acesta nu se potrivește însă la toate vârstele și nici măcar la toți copiii. Există mai multe etape firești ale jocului prin care cei mici trec în dezvoltarea lor, iar joaca în care copiii chiar interacționează direct între ei poate să apară mult mai târziu decât ne-am fi așteptat. –

Când nu eram mamă și vedeam în parc doi sau mai mulți copii jucându-se unul lângă altul, dar nu unul cu altul, mă grăbeam să îi etichetez – cu aerul acela de ”eu le știu pe toate” al celor care nu sunt încă părinți – și să consider că sunt nesociabili, că nu știu să se joace împreună sau că sunt neprietenoși. Mulți ani mai târziu, când mi-am văzut primul copil jucându-se mulțumit alături de alți prichindei, dar fără să interacționeze cu ei câtuși de puțin, am simțit un ghimpe în inimă și m-am întrebat ce oare, Dumnezeule, am greșit, de copilul meu nu se joacă frumos împreună cu alții? Ca o paranteză: noi, părinții, avem un talent înnăscut să ne întrebăm, de circa 7 ori pe zi, ”Ce oare, Dumnezeule, am greșit de…” – și adăugați voi aici absolut orice, de la ”copilul nu mănâncă”, ”copilul nu doarme”, până la ”copilul meu țipă” sau ”copilul meu adoră să mănânce pietre cu noroi de pe jos”.

Ceva vreme mai târziu și mai multe cărți de parenting citite, am descoperit că joaca asta între copii nu arată mereu la fel și că trece prin mai multe etape: într-un fel se va juca un bebeluș, în alt fel un copil mic, altfel un preșcolar și altfel un copil de clasa întâi – și că toate aceste tipuri de joc sunt perfect normale. Pentru toți părinții îngrijorați de faptul că au un bebeluș sau toddler care se joacă LÂNGĂ alți copii, nu CU alți copii, sau stresați că cei mai mici membrii ai familiei încă nu se joacă independent, am stat de vorbă cu doi specialiști – Gabriela Maalouf, expert în reprogramare neurolingvistică și consilier pentru dezvoltare personală, și Bianca Siceanu, psihoterapeut în formare în psihologia familiei. Mai jos aveți demersul nostru de a normaliza joaca – în toate formele ei fermecătoare.

De ce avem tendința, noi părinții, de a vedea joaca într-un singur fel?

Stereotipul acela al copiilor care se joacă împreună, într-o cooperare perfectă și veselie contagioasă, ne urmărește ca o umbră insistentă. De multe ori am impresia că imediat ce copiii noștri împlinesc un an (sau poate chiar mai devreme), ne așteptăm ca ei să iubească jocurile alături de alți copii, să socializeze, să interacționeze, să se joace ”frumos” (ahhh, cât ”iubesc” expresia asta) alături de prietenii lor, și devenim foarte stresați când treaba asta nu se întâmplă.

”Am observat în munca mea cu antepreșcolari și preșcolari această dorință a părinților de a grăbi lucrurile”, povestește Bianca Siceanu, psihoterapeut. ”Presiunea socială asupra părinților este mare în zilele noastre. Din dorința de a avea copii fericiți, adulți independenti, care să performeze în cât mai multe domenii ale vieții, tendința multor părinți este să grăbească (dacă ar putea) procesul de dezvoltare al copiilor lor. Am fi tentați să spunem: ”Și ce e rău în asta? Părinții își doresc tot ce e mai bun pentru copii lor!” Așa este, dar nu întotdeamuna mai mult înseamna mai bine. Pentru a avea copii care se dezvolta armonios este important ca părinții să aibă răbdare și să respecte ritmul de dezvoltare al celui mic. Să se bucure în fiecare zi de achizițiile celui mic, oricât de mici ar fi acestea. Dându-i copilului timp să se dezvolte în ritmul lui, părintele îi arată dragoste și respect față de persoana care este copilul lor.”

|Citește și: Este nevoie de un sat pentru a crește un copil – dar ce te faci, ca părinte, când satul ajunge să te scoată din minți?

Care sunt etapele jocului la copii și cum se modifică acestea în funcție de vârsta celui mic?

De multe ori mă întreb cum de pentru a conduce o mașină este nevoie de cursuri, un examen teoretic, unul practic, de probe psihologice și consultații medicale, iar pentru momentul în care decizi să aduci un copil pe lume nu te pregătește nimeni cu asemenea rigurozitate – și, spre deosebire de mașini, copiii nici nu vin cu un manual de instrucțiuni stufos. Etapele de mai jos (normale, firești de altfel) ar trebui știute de toți părinții – pentru că ar scuti mult stres și prea multe întrebări din categoria ”Oare doar copilul meu este singurul de pe planetă care face asta?”

1. Jocul individual.

Este specific bebelușilor și copiilor cu vârste între 0 și 2 ani, a căror dezvoltare cognitivă se află în stadiul senzoriomotor – copiii observă mediul din jur, le place să atingă suprafețe diferite, să le simtă, au tendința de a ”gusta” obiectele și nu sunt interesați de joaca directă alături de un alt copil. Desigur, ei pot atinge un alt bebeluș, pot să îl pipăie, să îi pună mâna pe haine, să ”vorbească” cu el, dar este prematur să ne gândim că cei doi vor începe să se joace în legea lor. ”La această vârstă toddlerilor le plac cărțile senzoriale, apa, jocul cu faină sau mălai, oglinzile. Cu alte cuvinte, mult joc senzorial”, ne-a explicat Bianca Siceanu. ”Este important ca părinții să urmărească prin experiențele de joacă oferite celor mici conectarea cu aceștia, dar și dezvoltarea anumitor abilități. Acestea sunt dezvoltarea motricității fine, a motricității grosiere și a vocabularului”.

Aceasta este vârsta la care copiii vor iubi o carte senzorială personalizată Mukibooks – nu întâmplător a fost vârsta pe care o avea fiica mea, Ilinca, atunci când i-am cusut prima carte din fetru. E uimitor cât de captivante pot fi paginile moi, cu zeci de detalii senzoriale, și în câte feluri cei mici pot să le exploreze – chiar dacă, din afară, nouă adulților poate ni se pare că ei nu fac nimic special. În mintea lor, rotițele se învârt fără oprire.

2. Jocul în paralel.

Conceptul de ”joacă în paralel” a fost identificat pentru prima oară în 1929 de sociologul Mildred Parten, care examina tipurile de joc care se manifestă în copilăria timpurie. Doamna Parten a punctat încă de pe atunci că joaca în paralel este o etapă esențială din felul în care copiii învață să interacționeze unii cu alții și că, departe de a încerca să o scurtăm, este important să o lăsăm să se desfășoare atâta timp cât copiii au nevoie. Dacă am compara joaca colabrativă alături de alți copii cu, să spunem, mersul în picioare, atunci joaca în paralel ar putea fi considerată la fel ca mersul de-a bușilea: o etapă prin care aproape toți copiii trec, care îi pregătește pentru independența și autonomia mersului nesusținut.

Desigur, eu nu știam despre toate aceste lucruri atunci când fiica mea Ilinca se juca LÂNGĂ alți copii de vârsta ei și habar n-aveam că, aproape 100 de ani mai devreme, un om de știință catalogase acest fenomen drept normal și benefic. Eu vedeam doar fatalitatea, vinovăția și apocalipticul ”Oare niciodată nu o să se joace cu alți copii?” V-am spus că ne-ar prinde bine niște cursuri de parenting înainte să devenim părinți? V-am spus.

”Jocul paralel începe a fi observat după vârsta de 2 ani și până la vârsta de 3 ani. Copiii de această vârstă pot fi adesea observați jucându-se unul lângă celălalt, dar fără o interacțiune directă”, povestește Bianca Siceanu. ”La aceasta vârstă copiilor le place să construiască, să modeleze plastilină, să picteze, să se cațere. Jocul cu nisip este de asemena pe lista de preferințe, le place să împingă lucruri/jucării sau să le tragă. Jocul de rol începe să le ocupe tot mai mult din timpul de joacă dar si puzzle-urile le plac mult”. 

”Până înspre vârsta de 3 ani, copiii se joacă unii lângă alții, nu unii cu alții”, confirmă și Gabriela Maalouf firescul jocului în paralel. ”Iubesc compania altor copii de cele mai multe ori, dar jocul este paralel, nu împreună. Rarele ocazii în care chiar interacționează este atunci când se imită și se amuză copios sau când se ceartă pe o jucărie.”

3. Observarea jocului.

Observarea sau vizionarea jocului se întâmplă atunci când un copil observă pur și simplu alți copii care se joacă, fără să participe la acțiune – o etapă prin care fiul meu Jacob încă trece, deși observ din ce în ce mai des la el că va fi în curând pregătit să o părăsească. Este un tip de joacă des întâlnit la copiii mai mici care au vocabularul în curs de dezvoltare sau la cei mai analitici, care au nevoie de timp ca să învețe regulile sau să se obișnuiască cu o situație nouă. ”Există și categoria copiilor precauți, care au nevoie de timp sa examineze locul și persoanele pentru a se simți în siguranță”, povestește Gabriela Maalouf. ”De obicei, încep sa interacționeze după un timp. Este în regulă să îi lăsăm sa exploreze și apoi sa interacționeze. Dacă vrem sa ajutăm un astfel de copil putem pune întrebări simple: ”Te pot ajuta cu ceva? Ai nevoie de ceva anume de la mine?” Nu ne apucăm să îi forțăm sau să îi etichetăm, pentru că doar agravăm. Am putea verifica dacă genul acesta de comportament face parte din din tipologia copilului sau dacă se întâmplă pentru că nu este suficient de autonom pentru vârsta lui și se teme că nu va reuși să se joace cu ceilalți”, mai explică Gabriela Maalouf. 

4. Jocul asociativ.

Puțin diferit de jocul paralel, cel asociativ include scene în care copiii au și puncte comune de joacă. Spre exemplu, am observat la frații sau la gemenii care au, fiecare, câte o carte senzorială Mukibooks și care se joacă fiecare cu cartea lui că la un moment dat ajung să vorbească unul cu altul și se ”angajează” reciproc în activități. Aceasta este o etapă importantă a jocului pentru că îi ajută pe cei mici să dezvolte o întreagă serie de abilități – ei socializează  (oare ce ar trebui să facem ca să rezolvăm acest puzzle?), cooperează, rezolvă problemele care apar (oare cum putem să legăm aceste șireturi mai repede?) și își dezvoltă limbajul. În plus, prin intermediul jocului asociativ copiii încep să construiască adevărate relații de prietenie. ”După vârsta de 3 ani, preșcolarii au preferință crescută pentru jocul de rol și imaginativ, le place să scrie cu cretă, să picteze, unii copii încep să manifeste interes pentru a folosi foarfeca. Odată cu această vârstă copiii încep să interacționeze în joc, și să se lege primele prietenii”, povestește Bianca Siceanu.

|Citește și: Somnul, mâncarea și plictiseala copiilor în vacanță.

5. Jocul cooperativ.

Iată în sfârșit momentul în care toate etapele de mai sus se reunesc și copiii încep cu adevărat să se joace împreună – iar aici cred că nu exagerez când spun că toți părinții vor răsufla în sfârșit ușurați. Se întâmplă mai ales la preșcolari mai mari sau la preșcolari mai mici care au frați mai mari sau au avut în jurul lor mai mulți copii. ”Oferindu-le copiilor timp, dragoste și răbdare la vârste fragede, părintii vor fi surprinși să observe că mai târziu, în perioada școlară mică (chiar și preșcolară), să își  vadă  copiii jucându-se ”frumos” cu alți copii, fiind independenți și fiind capabili să lege prienteni care pot dura toata viata”, explică Bianca Siceanu felul în care putem fi siguri că vom culege, mai târziu, roadele sădite pe când copiii sunt foarte mici și foarte dependenți de noi. ”Dar pentru a face asta, asa cum am mai spus, e nevoie de multă multă răbdare în primi ani de viață, ghidaj pentru copil, empatie, dragoste și prezență emoțională din partea părinților.” 

”Când o să fie și copilul meu mai independent?” – întrebarea de 100 de puncte, de pe buzele tuturor părinților.

Unii părinți sunt descumpăniți când își dau seama că bebelușii sau copiii lor mici, sub 3 ani, preferă să se joace cu ei, părintele, și nu cu altcineva – de multe ori, se întreabă dacă oare copilul ar trebui să fie mai independent sau dacă este ”prea mămos”, ”prea atașat”. Evident, nu ajută deloc faptul că membriii mai vârstnici ai familiei declară că la un an copilul nu ar mai trebui să stea ”de fusta mamei” și povestesc cum ei, la aceeași vârstă, plecau cu oile la păscut, fie ploaie fie vânt, eventuali singuri, cu un briceag vechi cu care se fereau de lupi, ”Ehehei, pe vremea mea…”

”Este firesc să se întâmple așa. Părinții sau adulții care îngrijesc copilul mic devin persoane de atașament ale acestuia”, explică Bianca Siceanu. ”Este chiar indicat ca părinții sau persoana de atașament să petreacă cât mai mult timp cu cel mic și să încerce să răspundă nevoilor pe care le are copilul. Nu îl răsfață dacă îl ia în brațe când plânge atunci când copilului îi este teamă de ceva. Dimpotrivă, îi arată disponibilitate și dragoste, îl ajută să învețe să se regleze emoțional. Părinții, de cele mai multe ori, sunt cei care reprezintă baza de siguranță de care copilul are nevoie pentru a putea să exploreze mediul mai târziu. Copiii învață de la adulții în primi 3 ani de viață cum să se raporteze la mediu și la lume în general. Deci, este important ca în primii ani de viață, persoanele de atașament ale copilui să îi ajute pe cei mici să își dezvolte acea bază sigură”.

Gabriela Maalouf povestește și ea despre baza emoțională sigură de care copii au nevoie – și care de multe ori a lipsit, din păcate, generațiilor trecute. ”Un copil independent, din punctul meu de vedere, este un copil care are o bază emoțională sigură și care reușește în funcție de vârsta lui să facă singur anumite lucruri ce țin de autoîngrijire. De exemplu: un preșcolar se poate încalța singur și să fugă afara să se joace cu prietenii lui fără prea multe ezitare. Atunci când un copil se simte în siguranță, când știe că se poate întoarce oricând la baza lui, persoana de atașament, va pleca singur să exploreze lumea, nu va fi nevoie de alte tehnici pentru a face asta, muncă de convingere, și totodată va avea resursele necesare pentru a învăța (de la adulți) cum să se îngrijească, de exemplu. Procesul va fi unul natural.”

Micile drame de la locul de joacă.

Spuneam că părinții pot să răsufle ușurați din momentul în care copiii încep să se joace cu alți copii? Stați puțin, retrag tot ce-am spus, pentru că acela este momentul în care de fapt încep adevăratele drame ale locului de joacă din parc – cunoscute și ca Mini Tragedia ”Mi-a luat jucăria” sau Comedia Neagră ”I-am tras una în cap pentru că s-a uitat urât la conul meu”. V-ați prins, mă refer la certurile de la locul de joacă, asezonate cu lovituri, mușcături, țipete și îmbrânceli.

”Pentru copiii pâna la 2 ani, uneori chiar 3 ani, aceste comportamente fac parte din dezvoltarea lor socială”, ne liniștește Bianca Siceanu. ”După această vârstă este important să vedem dincolo de comportament ce anume încearcă copilul să ne comunice, ce anume îi lipsește din punct de vedere emoțional, care e nevoia din spatele comportamentului, dar și emoția. De multe ori un comportament violent poate ascunde furie sau frică pentru un preșcolar. Copilul încearcă să ne spună: ceva mă supără, nu pot să mă controlez, am nevoie de ajutor. Pentru antepreșcolari este important ca aceste momente să fie văzute ca oportunități de învățare pentru ei. La această vârstă copiii nu au un limbaj foarte bine dezvoltat astfel că aceștia nu știu cum să își comunice nevoie într-un mod acceptat social. O mușcătură poate însemna ”Îmi este drag de tine” sau ”Nu te apropia de jucaria asta că e a mea!” 

Și atunci ce putem face când aceste conflicte mărunte ne fac să intrăm în pământ de rușine pentru că ni se pare că spun mai multe despre noi, ca părinți, decât despre copiii noștri? ”Părintele poate să îi spună celui mic că poate da îmbrățișări pentru a-și arăta iubirea, recunoștința, mușcatul doare sau poate spune ”Stop, este al meu!” În cazul în care doi copii își doresc aceeași jucărie, unul dintre ei mușcă sau lovește/împinge, părintele îl poate învăța să își aștepte rândul sau să ceară ceea ce își dorește – ”Îmi dai mașinuța”, spus cu mânuța întinsă. Pentru a-și aștepta rândul, părinții pot spune: ”Amândoi vă doriți mașinuța galbenă. 5 minute se joacă X cu ea, apoi se joacă Y. O să vă anunț eu cât timp mai aveți și când e nevoie sa faceți schimbul.”

Nu o să vă placă concluzia mea, dar v-o spun oricum.

După 7 ani de maternitate și 2 copii diferiți ca de la cer la pământ, am învățat că o mulțime de drame părintești își găsesc rezolvarea în răbdare. După ce citim cărți de parenting, ascultăm experiențele valoroase ale specialiștilor și căutăm soluții, adevărul este că avem nevoie de un dram de acceptare pentru a înțelege că majoritatea problemelor noastre sunt etape firești prin care am trecut și noi, la rândul nostru. Diferența este că de multe ori noi nu am fost lăsați să experimentăm toate aceste etape și am fost împinși de la spate să ne maturizăm forțat – în timp ce noi, părinții de azi, generația asta de tranziție, suntem în ipostaza dificilă de a schimba lucrurile, de a trata cu răbdare și respect, de a avea blândețe și fermitate, adică una peste alta, de a oferi mai departe cu calm multe dintre principiile pe care noi nu le-am primit niciodată. Ceea ce, permiteți-mi momentul de sinceritate, uneori îmi pare de o mie de ori mai dificil și surmenant decât mersul cu oile la păscut, fie ploaie fie vânt.