Categories
Dezvoltarea copilului Parenting Uncategorized

Cum putem cultiva răbdarea copiilor mici?

Cum putem cultiva răbdarea copiilor mici?

Sursa foto

Știi situația aceea în care copilului tău pare să îi ia o veșnicie să facă un lucru și preferi să îl faci tu în locul lui ca să fie făcut mai repede? De exemplu, când încearcă să prindă o jucărie, dar nu are succes din prima și îi sari în ajutor în loc să îl lași să încerce de mai multe ori până reușește singur. Sau când trebuie să ieșiți din casă și el tot încearcă să își pună căciula sau să își închidă singur nasturii, iar tu intervii să îl ajuți.

Mie mi se întâmplă cam de 20 de ori pe zi și, de fiecare dată, privind retrospectiv, am sentimentul că ar fi trebuit să fiu mai răbdătoare, să las copilul să experimenteze singur frustrarea și să îi dau posibilitatea să încerce de mai multe ori până reușește. Analizând mai bine, am descoperit de unde vine sentimentul meu de vină că fac ceva greșit atunci când îl întrerup din a realiza lucrurile în timpul lui, și anume provine din contradicția între mentalitatea românească super-protectoare cu care am fost și eu crescută (conform căreia copiii nu sunt capabili să facă prea multe și este rolul adulților să îi ajute la tot pasul) și ceea ce citesc în cărți de când am devenit mamă: că e bine să cultivăm răbdarea copiilor mici, auto-controlul și încrederea în sine. Toate acestea se pare că îi vor ajuta mai târziu în viață să nu renunțe când le va fi greu, să depună efort ca să obțină ceea ce își doresc, în loc să aleagă mereu varianta mai ușoară.    

Copiii au răbdare, dar uneori noi ca părinți ne pierdem răbdarea cu răbdarea lor și îi împingem să facă lucrurile mai repede, deși nu este nicio grabă reală sau vreo urgență. Nu degeaba se spune că răbdarea e o virtute, iar răbdarea de părinte e probabil undeva în topul răbdărilor.

Amânarea recompensei (sau delayed gratification)

Sigur ai auzit de “experimentul bezelelor” făcut în anii ’60 de psihologul Walter Mischel. Acesta le-a pus o bezea în față câtorva sute de copii de 4 ani și le-a spus că va pleca din cameră oferindu-le 2 opțiuni: dacă ei rezistă să nu mănânce bezeaua până se întoarce el, vor primi o a doua, iar dacă nu rezistă, atunci nu vor mai primi nimic.

Unii copii s-au aruncat asupra bezelei imediat ce el a ieșit din cameră, alții au reușit să aștepte câteva minute, iar câțiva copii au așteptat toate cele 15 minute cât a lipsit cercetătorul. Studiul a urmărit viața acestor copii timp de 40 de ani și s-a descoperit că cei care reușiseră să reziste tentației aveau succes mai mare în toate ariile vieții de adulți comparativ cu cei care nu reușiseră.

Bine, bine, mi-am zis, dar ce rol pot avea eu în ceea ce privește auto-controlul? Oare auto-controlul e ceva cu care unii se nasc și alții nu? Oare pot să îmi ajut copilul să fie mai răbdător? Pot face ceva să lucrez eu la răbdarea mea sau e deja prea târziu?

Să fii părinte de 2 copii e minunat, mai ales când unul e răbdător din fire, iar celălalt e genul care s-ar arunca să mănânce bezeaua când iese cercetatorul pe ușă. Așa că, în ultimul timp, am căutat moduri prin care noi, părinții, îi putem ajuta pe copii să își cultive răbdarea și am găsit 4 lucruri utile pe care le putem face:

1. Îi lăsăm să se plictisească până ies singuri din starea de plictiseală

De multe ori, atunci când copiii se plictisesc, mă simt responsabilă să găsesc eu modalități noi de divertisment sau idei de joacă și, vorbind cu alți părinți, am aflat că la fel se întâmplă și pentru ei. Însă tendința aceasta de a furniza mereu activități pentru copii nu le face întotdeauna bine. Ideal este ca ei să depășească singuri momentele de plictiseală și să găsească soluții pentru a se distra. Pe termen lung, această atitudine îi va ajuta să nu se bazeze de fiecare dată pe rezolvarea problemelor din exterior, ci să aibă încredere în ei înșiși că pot reuși singuri.

De aceea, procesul la noi în casă arată acum cam așa: plictiseală -> frustrare -> și mai multă frustrare -> idei noi de joacă din partea copiilor -> entuziasm maxim. Cu alte cuvinte, am învățat să îi las să experimenteze ei înșiși frustrarea și plictiseala. Evident, asta nu e mereu bine primit și se poate lăsa cu multe emoții negative, dar câteodată, din ce în ce mai des în ultima vreme, am observat că plictiseala naște creativitate și idei de joacă de care copiii sunt infinit mai mândri și mai entuziasmați decât de ideile mele.

2. Ne ținem promisiunile de fiecare dată și nu îi mințim niciodată pentru că încrederea consolidează răbdarea

Revenind la experimentul cu bezelele, alți cercetători au făcut un al doilea studiu, în care, înainte de a le oferi copiilor bezeaua, le-au promis alte lucruri și au împărțit copiii în 2 grupuri: față de primul grup s-au ținut de promisiune, iar față de al doilea nu. Ce credeți că s-a intamplat? Copiii care au primit ce li s-a promis au avut încredere în cercetător și au așteptat întoarcerea lui, iar cei care nu au primit ce li s-a promis nu au avut niciun motiv să mai creadă că cercetătorul va reveni și le va oferi o a doua bezea.

Putem implementa această strategie atunci când plecăm de acasă și lăsăm copiii cu altcineva. Ar fi mult mai simplu să plecăm pe furiș decât să confruntăm copiii cu frustrarea de a ne vedea plecând. Dar eu cred că în momentul acela, când le spunem adevărul că vom pleca, îi invățăm un lucru esențial, și anume că nu îi mințim, deci ei pot avea încredere că ceea ce le spunem se va întâmpla. Astfel, când le spunem că ne vom și întoarce, copiii vor avea încredere în noi și vor suporta mai bine plecarea noastră.

Sursa foto

3. Le oferim jucării open-ended, cu care ei decid cum să se joace

Jucăriile senzoriale, pe care copiii le descoperă singuri și cu care pot inventa propriile modalități de joc, încurajează creativitatea. Iar atunci când sunt creativi, copiii sunt concentrați pe activitățile pe care le imaginează, deci își dezvoltă implicit și răbdarea.

Dacă ne gândim la o jucărie cu care te poți juca într-un singur mod, de exemplu să apeși pe un buton pentru a auzi un sunet sau pentru a aprinde un beculeț colorat, e evident că, la scurt timp după ce a început să se joace cu ea, copilul se va plictisi și nu va avea cum să se mai distreze cu aceeași jucărie. În schimb, jucăriile open-ended le oferă copiilor posibilitatea de a inventa ei regulile de joc, de a explora noi modalități de a se distra singuri cu ele. În același timp, își vor dezvolta diferite abilități și vor învăța să aibă încredere în ei înșiși, să aibă răbdare pentru a găsi singuri soluții. Iar cel mai important pentru mine ca mamă în momentul respectiv este că nu mai am responsabilitatea permanentă de a-i furniza noi și noi activități distractive. Plus mândria de a-i vedea pe copii jucându-se în moduri inventate de ei la care eu ca adult nici măcar nu m-aș fi gândit vreodată.

4. Așteptăm până ce termină o activitate la care sunt concentrați fără să intervenim

Maria Montessori spune: “Never help a child with a task at which he feels he can succeed” (“Să nu ajutăm un copil cu o activitate pe care el simte că o poate face singur”). Dintre toate lucrurile menționate mai sus, recunosc că asta îmi vine cel mai greu să fac. Nu sunt o persoană răbdătoare de fel (și nu a fost nimeni care să îmi cultive răbdarea de mica 🙂 ), de aceea simt nevoia imperativă de a-i ajuta când îi văd că nu reușesc singur, însă îmi dau seama mai târziu că, de fapt, ei nu vor și nu mi-au cerut ajutorul.

Așa că încerc cât mai des să îmi opresc impulsul de a spune: “Hai! Mai repede!” și respir adânc, număr până la 10, eventual îmi exprim nerăbdarea într-un mod amuzant, pe un ton prefăcut grav, care să nu îi oprească de la ce încearcă să facă singuri.

Vă propun și recomand și vouă aceeași provocare: în fiecare zi de acum incolo, găsiți un moment din zi când aveți cea mai multă energie și încercați să fiți mai răbdător, să vă opriți măcar o singură dată din a-i sări copilului în ajutor sau din a face ceva în locul lui.