Categories
Uncategorized

De ce am început să-mi învăț copiii despre emoții și cum m-a ajutat asta să fiu o mamă mai calmă?

De ce am început să-mi învăț copiii despre emoții și cum m-a ajutat asta să fiu o mamă mai calmă?

Varianta scurtă a răspunsului: ca să am parte de mai puține tantrumuri, crize de furie, ”Nu vreau”-uri și smiorcăituri. Pentru varianta lungă, citiți articolul de mai jos.

Fiți vă rog puțin atenți la lucrurile pe care le gândeam, cu multă lejeritate și siguranță de sine, pe când eram cea mai bună mamă de pe Pământ – știți voi, adică atunci când nu aveam copii: ”Un copil bine educat NU are tantrumuri”; ”Dacă părinții s-ar documenta suficient, ar ști ce să facă, iar copiii n-ar mai fi atât de greu de controlat”; ”Copiii mei nu o să se comporte niciodată AȘA”.

De-abia după niște ani buni de când am devenit mamă de două ori (iar copiii mei au avut tantrumuri și s-au comportat AȘA de mai multe ori decât vreau să recunosc, în ciuda cărților de parenting care îmi tronează pe noptieră) mi-am dat seama cât de toxice și greșite sunt aceste gânduri pe care le avem despre părinții din jurul nostru – și mai ales cât de rău fac toate aceste etichete pe care le punem cu nonșalanță: copil needucat, părinte neinformat, copil răsfățat, părinte dezinteresat. 

Așa că vă propun să facem o incursiune în ceva ce noi, adulții, nu prea stăpânim, dar ohhh, cât de mult ne dorim ca ai noștri copii să stăpânească, dacă se poate chiar de la 9 luni de viață: propriile emoții. Vă spun ce am învățat după 7 ani de părințeală, cum am început să le povestesc celor mici despre emoțiile lor, dar și schimbările pe care le-am văzut la ei de când au început să înțeleagă ce-i aia Furie (sentimentul pe care ei îl percep când banana li se curăță ALTFEL decât ar fi dorit) sau ce-i aia Frustrare (știți voi, momentele acelea demne de emisiunea ”Seconds Before Disaster” când vedeți că turnul din Lego o să le pice, iar casa o să se umple de urlete).

Ce simt de fapt eu, adultul, atunci când am senzația că, Dumnezeule, copilul ăsta mă enervează enorm? 

Există o diferență enormă între ceea ce credem că simțim noi, adulții, atunci când copiii ne apasă butoanele cu eficiența unei dactilografe experimentate, și ceea ce simțim de fapt. De exemplu, când copiii mei pornesc câte un tantrum răsunător în mijlocul unui magazin pentru că nu putem lua o jucărie sclipicioasă și țipătoare, prima mea senzație este de enervare. Mă enervează că iar țipă, că nu înțeleg când le spun că nu o putem cumpăra, că nu pot să se exprime cu răbdare și calm. Însă de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, emoțiile mele reale din spatele acestei întâmplări sunt complet diferite: nu mă enervează ei, niște copii mici care sunt probabil suprastimulați, obosiți, înfometați și care încă învață regulile sociale general acceptate, ci de fapt simt RUȘINEA față de oamenii care se uita la noi, simt FRUSTRAREA pentru că parentingul meu pare că nu funcționează așa cum aș fi crezut, simt VINOVĂȚIA pentru că i-am adus în magazin când poate puteam să evit acest lucru.

Sau, de exemplu, când copiii îmi spun nonșalant ”Nu” – ”Nu vreau să mănânc, nu vreau să mă spăl pe dinți, nu vreau să mă îmbrac, nu vreau, nu vreau, nu vreau” – primul meu gând este că opoziția lor mă enervează (”Ahhhh, de ce nu pot să fie și ei mai ascultători!”). În realitate însă, dacă sap mai adânc, îmi dau seama că opoziția lor este firească la această vârstă, dar că eu simt, de fapt, IRITARE pentru că atunci când eram de vârsta lor, nu aveam dreptul să zic ”nu”, NEDREPTATE pentru că ei au atâtea, în timp ce eu nu aveam nici pe sfert cât ei când eram mică, și TRISTEȚE pentru copilul meu interior, care n-a fost la fel de norocos ca ei. Îi iubesc, dar ohhh, ce mi-aș fi dorit și eu genul acesta de iubire!

|Citește și: Este nevoie de un sat pentru a crește un copil – dar ce te faci, ca părinte, când satul ajunge să te scoată din minți?

Suntem, de fapt, o generație întreagă de adulți cărora le vine greu să-și înțeleagă, să-și numească corect și să-și gestioneze emoțiile.

Suntem probabil generația de părinți care a citit cel mai mult despre parentingul cu respect și care reușește cât de cât să-l pună în practică, deși, la rândul nostru, habar n-am avut cum se simte acest parenting respectuos pe pielea noastră. Și suntem probabil generația care încearcă să-și învețe copiii despre emoții în timp ce, să fim realiști, și noi cam bâjbâim orbește printre toate aceste denumiri și termeni de care ai noștri nu ne-au povestit niciodată. Însă adevărul (dureros) este că nu ne putem aștepta să creștem copii capabili să-și gestioneze emoțiile când noi înșine de-abia dacă le putem arăta cu degetul și controla. Și nu putem să le cerem celor mici control și stăpânire de sine, când și noi facem eforturi supraomenești pentru a ajunge la acest echilibru.

Lifestyle portrait of worried desperate young woman feeling stressed while working through finances at home showing Help sign. In single mother paying off debts and bills and financial problems.

De ce ar trebui să îi învățăm pe copii despre emoții?

Inteligența emoțională este un subiect foarte captivant, dar parcă încă tabu pentru generația noastră, având în vedere că în mare parte noi nu am fost educați astfel încât să fim conectați la emoțiile noastre, să le recunoaștem corect și să putem… conviețui cu ele. Însă copiii noștri trăiesc într-o altă lume, noi avem acces la resurse și informații, iar stimularea inteligenței lor emoționale este esențială. Studiile au arătat că băieții și fetițele care învață devreme modalități sănătoase de a-și gestiona emoțiile tind să fie mult mai empatici cu cei din jur și să îi sprijine necondiționat, să se descurce mult mai bine la școală și în viața profesională, să aibă relații mult mai stabile și pozitive (și să se ferească de cele toxice, atât de periculoase). Copiii care învață să-și recunoască și numească emoțiile au în general mai puține probleme comportamentale, își dezvoltă rezistența la stres și frustrare, răbdarea și compasiunea, dar se și simt mai puternici, mai încrezători în propriile forțe, au o părere mai bună despre ei înșiși.

Copiii noștri trec și ei, ca și noi, printr-o paletă largă de emoții (câteodată chiar în decursul unei singure ore, vaaaai de noi!). Și ei pot simți bucurie, tristețe, furie, teamă, frustrare, exaltare, împlinire, ciudă, nervi, invidie – doar că, spre deosebire de noi adulții, care știm să le recunoaștem și să le controlăm, ei sunt încă în plin proces de învățare când vine vorba de gestionarea acestora. Este firesc, au un an și jumătate, doi ani, trei-patru, șapte – este nerealist din partea noastră să ne așteptăm ca un omuleț atât de mic să își poată înțelege și controla emoțiile la fel de bine ca un adult. Tocmai de aceea, pentru că nu pot vorbi încă despre asta, pentru că le lipsește vocabularul și cunoștințele pentru a-și anunța mama ”Sunt frustrat că nu mi-a ieșit puzzle-ul” sau ”Sunt invidios pentru că Mihăiță are o motocicletă cu lumini și sunete pe care nu vrea să o dea nimănui”, cei mici exprimă de multe ori aceste emoții în feluri nepotrivite: țipă, urlă, se trântesc pe jos, aruncă cu puzzle-ul, lovesc pisica, împing frățiorul, încep un tantrum cutremurător.

Tantrum răsunător? Vorbim despre o emoție pe care cei mici nu știu să o gestioneze.

Urlete, țipete, zbierăte? Vorbim despre o emoție pe care cei mici nu știu să o gestioneze.

Nu-uri pe bandă rulantă? Vorbim despre o emoție pe care cei mici nu știu să o gestioneze.

Jelire și smiorcăială? Vorbim despre o emoție pe care cei mici nu știu să o gestioneze.

Soluția pentru ca toddlerii să nu mai recurgă la aceste comportamente de nedorit stă tocmai în ceea ce le provoacă: în a-și recunoaște emoția prin care trec, a o putea numi, a o putea accepta și apoi controla. Ei nu pot face asta singuri, ci doar cu ajutorul nostru: chit că este o treabă incomodă sau nu pentru noi, chit că ne scoate din zona de confort și ne duce într-o zonă stingheră, noi suntem responsabili pentru felul în care copiii noștri își înțeleg emoțiile și comportamentele. Pe scurt, trebuie să îi învățăm pe cei mici, cu blândețe și răbdare, cum își pot administra sentimentele în feluri pozitive și constructive. Pentru că emoțiile sunt normale. Și cele pozitive, și cele negative, sunt normale, firești și sănătoase.

|Citește și: Somnul, mâncarea și plictiseala copiilor în vacanță.

Bun. Dar CUM îi învățăm pe cei mici despre emoții?

Vestea bună este că nu ne trebuie diplome pretențioase, cursuri de psihologie detaliate sau profesori emeriți pe care să îi chemăm acasă – fiindcă singurul și cel mai simplu mod prin care copiii pot înțelege și își pot însuși orice informație la vârste mici este: prin poveste și prin joacă. 

Regula 1. Numim corect toate emoțiile, ca să le învățăm. 

Emoțiile trebuie numite corect, iar copilul trebuie să fie încurajat să vorbească despre felul în care se simte atunci când o astfel de emoție îl cuprinde. De exemplu, când toddlerul vostru plânge în hohote pentru că, în cele din urmă, după două ore și ceva, l-ați scos din cadă unde se juca încântat cu crabul lui din plastic, este bine să îi explicați cât mai simplu ce s-a întâmplat: ”Ești furios, văd asta, este în regulă. Voiai să mai stai în cadă și nu ți-a convenit deloc că eu te-am scos. Nu ți-a plăcut să fii scos împotriva voinței tale și asta te-a înfuriat, e în regulă”. În felul acesta, categorizând mereu ceea ce simte și oferind o etichetă pentru diversele stări ale copilului, îi înlesnim dezvoltarea vocabularului din această zonă a inteligenței emoționale. În același timp, îi și validăm sentimentele și îl facem să își dea seama că ceea ce simte este important, este respectat, nu este desconsiderat, nu este negat (deși, Dumnezeule, ce mai vreau să arunc pe geam crabul ăla câteodată) – lucruri foarte importante pentru dezvoltarea stimei de sine.

Pornind de aici, am conceput, acum câțiva ani, una dintre primele pagini ale cărților noastre senzoriale Mukibooks – ”How do you feel today”, pe care o recomandăm încă de la 6 luni. Pagina are desenate pe ea 6 chipuri care exprimă cele 6 emoții umane de bază: fericire, surpriză, supărare, frică, tristețe, dezgust. Fiecare chip este acoperit de un cerc din fetru, iar cei mici se pot juca, le pot descoperi și acoperi, recunoaște și denumi, într-un joc simplu, dar care le dezvoltă inteligența emoțională și capacitatea de autoreglare a emoțiilor. Am conceput această pagină alături de câțiva specialiști în dezvoltarea copiilor, dar trebuie să recunosc că dincolo de aportul lor, am insistat să o pregătesc dintr-un motiv cât se poate de egoist: voiam să le ofer propriilor copii încă un suport, încă o resursă prin care să învețe despre emoții.

Regula 2. Aducem vorba despre emoții firesc de-a lungul unei zile, chiar dacă nu a avut loc niciun tantrum sau criză de furie. 

Putem să le spunem, când se plimbă de exemplu pe bicicletă: ”Hei, văd că îți place mult să te plimbi cu bicicleta! Când ești pe bicicletă te simți fericit, nu-i așa? Simți veselie și încântare, nu?”. Sau putem să le spunem, după ce plecăm de la bunici: ”Am văzut că ești trist, e greu să plecăm de la bunici când ție îți place așa de mult să îți petreci timpul cu ei. E normal să fii trist, tu îi iubești foarte mult și o să îți fie dor de ei”. În felul acesta ei o să se simtă familiarizați cu denumirea unor stări prin care trec – fericire, tristețe, optimism, gelozie.

Regula 3. Îi învățăm pe cei mici cum să gestioneze emoția cea mare când aceasta vine peste ei. 

Copiii învață foarte repede cum să se comporte la următorul tantrum dacă le oferiți niște exemple clare și apropiate de lumea lor. Puteți să îi învățați pe cei mici să respire adânc, ca un tigru, și să faceți împreună astfel de exerciții de respirație. Puteți să le oferiți un loc sigur din casă în care să își descarce furia (”Nu avem voie să lovim pe nimeni, dar putem lovi în această pernă când suntem nervoși”) sau o activitate prin care ei să-și refuleze emoțiile puternice (de exemplu, să le lăsați la îndemână un șevalet și niște carioci și să îl îndemnați să mâzgălească cu oricâtă putere și furie își dorește – niște cartoane simple de la cutiile curierilor merg la fel de bine aici).

Jocurile de rol sunt foarte, foarte eficiente la vârste mici – și, din nou, puteți porni de la pagina noastră ”How do you feel today” pentru a inventa diverse scenarii în care, pe rând, voi sau copiii experimentați bucuria, tristețea, frica sau furia. ”Astăzi am fost la grădiniță, iar colega mea Cristinuca m-a împins și mi-a luat dinozaurul. Așa că am simțit o furie mare maaaaare, ca omulețul de aici de pe pagină, de sub cerculețul din fetru. Ia să vedem, îl descoperi pe omulețul furios?” – îi puteți îndemna pe cei mici.

Singurul lucru pe care trebuie să-l ținem, de fapt, minte…

Este să fim blânzi, în acest proces, cu toate părțile implicate. Cu ei, pentru că sunt mici și încă nu-și dau seama ce i-a lovit atunci când îi cutremură cele mai mari furii. Dar și cu noi înșine – pentru că, la bază, și noi suntem de fapt niște copii care n-au învățat niciodată să-și controleze emoțiile, și care acum, la maturitate, învață din cărți (și învață, nene, cu sârg și cu devotament) ceea ce ar fi trebuit să învețe din familie, dar nu s-a putut, pentru că, na – atât s-a putut pe atunci.

Creează-ți cartea senzorială