Categories
Uncategorized

Este nevoie de un sat pentru a crește un copil – dar ce te faci, ca părinte, când satul ajunge să te scoată din minți?

Este nevoie de un sat pentru a crește un copil – dar ce te faci, ca părinte, când satul ajunge să te scoată din minți?

Acum patru ani am împachetat toată viața mea din Suceava în câteva valize și m-am mutat în Praga împreună cu soțul meu neamț și cei doi copii ai noștri. Lăsam în urmă prieteni vechi, colegi alături de care băusem multe cafele tari și o familie întreagă care mă ajutase în primii ani de maternitate cu absolut orice, de la schimbat scutece la adormit copiii, jucat cu ei cât timp eu trebuia să muncesc, curățenie și mâncare de casă. Știam prea bine de ce plecam și ce viață voiam să le ofer copiilor, dar în același aveam inima grea pentru că lăsam în urmă un întreg sistem de suport – un mecanism bine rodat format din familie, prieteni și colegi la care brusc nu mai puteam să apelez, în necunoscuta Cehie. Urma să fim pe cont propriu, fără comunitate.

”Este nevoie de un sat pentru a crește un copil” spune un vechi proverb african, iar eu am pierdut multe nopți în acea perioadă, trează lângă copiii mei care dormeau, gândindu-mă dacă am făcut alegerea potrivită. Oare ”mai bine”-le spre care ne îndreptam avea să fie, de fapt, mai rău pentru noi toți, pentru că ne lăsasem satul în urmă?

Patru ani, câteva vacanțe petrecute în România și sute de discuții cu prietene și cliente mai târziu, mi-am dat seama că ”satul” după care de multe ori tânjesc eu din străinătate a devenit o bătaie de cap obositoare și enervantă pentru mulți dintre cei care își cresc copiii alături de familie, prieteni și cunoștințe. Sfaturi nesolicitate, conflicte generaționale și reuniuni de familie în care fiecare știe mai bine cum ar trebui să fie crescuți copiii altora au transformat aceste sisteme de suport în sisteme de disconfort – așa că articolul de astăzi își propune să investigheze cât de importantă este comunitatea în creșterea copiilor și cât de utilă încleștarea permanentă între mame, pe de o parte, și satul care ar trebui să le ajute, pe de altă parte. Este într-adevăr nevoie de un sat pentru a crește un copil, sau adevărul este că satul ne exasperează uneori până peste cap?

Cum ne ajută comunitatea?

Trăim într-o lume în care aproape un miliard de oameni sunt, în acest moment, bunici – o situație prin care omenirea nu a mai trecut până acum, dar care devine încet încet noua normalitate, având în vedere că trăim mai mult, așa că ne petrecem mai mult timp în rolul de bunici decât generațiile dinainte. Europenii se plasează undeva la mijloc în ceea ce privește implicarea bunicilor (și a familiei extinse) în viața nepoților – extremele fiind Statele Unite ale Americii, unde doar 10% dintre bunici trăiesc alături de nepoții lor, și Africa sau Asia, unde gospodăriile multi-generaționale sunt ceva cât se poate de firesc. Românii sunt cei mai deschişi dintre europeni la un mod de trai într-o familie extinsă, cu părinţi şi bunici: unul din 5 români trăiește în casă cu părinții și cu bunicii, adică 22%, față de media europeană de 13%, potrivit unui studiu ING International Survey.

Cercetările arată că această implicare a bunicilor în viața nepoților este departe de a fi un lucru rău: un studiu din 2020 despre efectele colaborării între părinți și bunici în creșterea copiilor arată că mamele care au ajutorul bunicilor tind să se simtă mult mai eficiente și încrezătoare în forțele proprii, prin urmare și copiii lor sunt mult mai echilibrați, independenți și competenți din punct de vedere social. Bunicii, explica studiul, oferă sprijin, model, încurajare, dar cel mai important este că dăruiesc mamei răgazul de care are nevoie pentru a putea să își crească copiii pozitiv, optimist și încrezător. În plus, se pare că acei copii crescuți în familii care își țin bunicii aproape pot gestiona diferite situații dificile cu mai multă lejeritate, pot să plănuiască lucruri, să observe noutăți sau greșeli – de exemplu, știu să gestioneze mai ușor momente în care primesc un cadou care nu le place, situații în care trebuie să împartă jucării, să își aștepte rândul sau să se joace pornind de la un set de reguli.

”Cunoașterea și iubirea bunicilor este esențială pentru dezvoltarea stimei de sine și a identității unui copil”, a povestit pentru The New York Times Roslyn Hunter, un psihoterapeut din New York. ”Copiii au nevoie să se poată percepe drept o parte a unui întreg care să fie mai mare decât cuplul părinților. Ei au nevoie să simtă că sunt o parte esențială dintr-un neam, un clan, o familie cu istorie și rădăcini” – un lucru de care eu am avut parte pe când eram copil în România, dar de care copiii mei își vor da seama doar câteva săptămâni pe an, în vacanțele în care mergem acasă.

Comunitatea în care copiii noștri cresc este extrem de importantă, pentru că ea poate oferi părinților timp, pauze binemeritate, ocazia de a avea câteva ore petrecute fără copii (un lux pentru care noi, aici în Praga, trebuie să plătim o bonă din timp și să aliniem câteva planete din sisteme solare diferite), iar celor mici le oferă expunere la relații noi de atașament, socializare și gestionare a unor situații diferite de micul univers al familiei lor imediate. Multe mame ne scriu pe Instagram despre cât de greu le este pentru că nu au ajutor din partea bunicilor care sunt prea în vârstă, prea departe sau prea dezinteresați. Zeci ne spun cât de singure se simt pentru că, după naștere, familia extinsă și prietenii par să se fi îndepărtat. Iar o amică mi-a povestit, mai râzând mai plângând, cât de mult a afectat-o când o prietenă apropiată i-a spus: ”Îți petreci prea mult timp cu copilul, tot timpul ești cu el, uite, eu nu fac asta și îmi e foarte bine să pot lua o pauză de la copii din când în când” – omițând să precizeze că pauzele îi erau facilitate de propria mamă, care locuia în aceeași casă și putea să aibă grijă oricând de nepoți.

Cum ne încurcă această comunitate?

Să fii părinte este de multe ori dificil, solicitant și îți dă senzația, la finalul zilei, că ai reușit cu greu să supraviețuiești unui mic cataclism natural (și asta în zilele norocoase în care nu ai călcat din greșeală pe o piesă de Lego rătăcită prin sufragerie). O pereche de bunici gata să preia un pic nepoții din dotare este mană cerească – hei, aș fi dat ORICE pentru o pauză atunci când Jacob a început grădinița și am avut parte de o acomodare dificilă și anevoioasă, plus tantrumuri năucitoare, mai multe decât avusesem vreodată cu primul meu copil, Ilinca. Dar atunci când ai parte de bunici, rude sau prieteni care nu reușesc să respecte sau, mai rău, iau peste picior regulile de bază ale proaspetei tale familii, brusc haosul deja existent se multiplică înnebunitor.

1. Comunitățile fac mai mult rău decât bine atunci când nu respectă deciziile, limitele și regulile părinților. Dacă părinții au decis că bebelușii au un anumit program de masă și somn, că cei mici nu au voie la televizor sau că încă nu pot primi ciocolată, că nu au voie să mănânce fast-food sau să călătorească altfel decât bine securizați în scaunul auto, decizia familiei extinse de a ignora aceste reguli aduce cu sine neîncredere, frustrare și conflict. Mulți ani am interzis familiei mele să plece cu mașina alături de copiii mei când îi lăsam acolo în mici vacanțe, pentru simplul motiv că știam cât de puțin preț puneau pe siguranța auto și eram sigură că nu-i vor asigura în scaunele lor.

2. Comunitățile fac mai mult rău decât bine atunci când trimit spre părinți un set întreg de sfaturi nesolicitate. Aici mamele din comunitatea Mukibooks de pe Instagram sunt experte în sfaturi primite de la bunici, mătuși, cumnate, vecine de la 3 și colege de la departamentul de Resurse Umane. De la ”Încă alăptezi? La vârsta asta, laptele tău e doar apă și nu îl mai ajută cu nimic pe bebe!” la ”Nu te mai duce la el de fiecare dată când plânge, lasă-l să facă plămâni!”, de la ”Nu-l mai lua mereu în brațe, că nu mai scapi de el!” la ”De asta face așa, că nu i-ai tras niciodată două la fund!”, culminând cu ”Lipește-i urechile cu leucoplast ca să nu fie clăpăuge!” și ”Scoate copilul din cadă ținându-l doar de cap, ca să facă gât frumos!”, genul acesta de sfaturi erodează nervii și rezistența unui părinte și așa obosit, și așa surmenat, și așa pe ultimele frânturi ale răbdării.

3. Comunitățile fac mai mult rău decât bine atunci când judecă și critică, atunci când pun la îndoială abilitățile părinților și felul în care aceștia își cresc și educă copiii. Auzisem de conceptul de ”Mom Shaming” cu mult înainte să rămân însărcinată cu primul meu copil, și totuși nimic nu m-a putut pregăti pentru cât de rele pot fi unele persoane față de proaspetele mame care, la început de drum fiind, au adesea momente de șovăire, neîncredere, ezitare. O mamă din comunitatea Mukibooks mi-a scris, făcând haz de necaz, că în timp ce era însărcinată era judecată pentru că voia să nască natural (”cine mai naște acum așa, ca înapoiații, când avem atâta tehnologie și știință de partea noastră!”), pentru ca după ce a născut printr-o cezariană de urgență să fie judecată pentru că nu a reușit să ofere bebelușului său o naștere naturală, fără medicație, așa cum ar fi fost indicat. Unele mame ne scriu că se simt judecate că nu au reușit să alăpteze, în timp ce altele ne scriu că se simt judecate pentru că încă alăptează (la un an, doi sau trei după naștere). Oricum o dai, nu e bine în lumea mamelor.

4. Comunitățile fac mai mult rău decât bine atunci când nu accepta progresul și informația. ”Eu nu-mi cresc copilul din cărți!” – ”Nu înțeleg de ce avem nevoie de atâtea cărți de parenting, uite, ai noștri nu au avut așa ceva și am ieșit foarte bine, nu?” – ”Și tu cum procedezi, când copiii tăi urlă te oprești, iei cartea de parenting și vezi repede ce scrie că ar trebui să faci?”. Le-am auzit pe toate de când am început să citesc cărți de parenting și sunt sigură că și voi la fel. Pe undeva am impresia că un părinte care citește cărți de parenting, se documentează, caută cele mai recente studii și cercetări în domeniul educației și psihologiei copilului, se informează, este de multe ori privit cu ironie și chiar luat la bășcălie de familia și prietenii lui (”bunica a crescut 15 copii și nu i-au mai trebuit cărți de parenting, mă lași?”). Dar adevărul este că, dacă privim onest în adâncul nostru și descâlcim cu sinceritate amintirile din propria copilărie, ne vom da seama că aproape fiecare dintre noi duce cu el un bagaj greu de frustrări, furie, resentimente, singurătate, rușine și o senzație de multe ori acută de ne-iubire din acele vremuri. Iar relațiile disfuncționale dintre părinți și copii, înăbușite de multe ori și parcate sub preș, încep să clocotească cu furie în momentul în care copilul crește, devine adult și la rândul său părinte.

Pandemia care a izolat și protejat.

Vara lui 2021 a fost cea în care un val întreg de proaspete familii, care au născut și trecut de primul an alături de bebeluși în plină pandemie, au ieșit din izolare și au dat nas în nas cu propriile familii extinse, prieteni, rude, amici și colegi – ba la o reuniune, ba într-o vacanță, ba la o nuntă, un botez sau o tăiere de moț. După mai bine de 12 luni în care familiile și-au crescut copiii oarecum în izolare, fără prea mult acces la ieșiri și socializări, multe mame mi-au recunoscut că primele ieșiri au fost inconfortabile și stresante pentru ele, întrucât le-a pus față în față cu un val de critică și sfaturi prețioase de la oameni care le puneau la îndoială parentingul, deși de-abia le văzuseră copiii pentru prima oară.

”De multe ori vin părinți în consultații care sunt judecați în unele situații sau care se simt neînțeleși de această comunitate pe care nu o pot alege”, povestește Gabriela Hranovschi, educator Montessori și consilier pentru părinți, într-unul dintre clipurile postate pe contul său de Instagram. ”Sunt judecați de părinți, sunt judecați de rude pentru modul în care ei aleg să facă lucrurile diferit. Ce facem în momentul în care această comunitate, care ar trebui să ne dea resurse, să vină în ajutorul nostru, vine și ne transmite mesaje care nu mai sunt aliniate cu modul în care vrem noi să facem lucrurile?” 

Conflictele generaționale sunt firești și ne arată că, de fapt, evoluăm constant.

Recunosc, vorbesc din poziția privilegiată a unei mame care nu intră în contact direct cu tribul despre care povestește Gabriela Hranovschi decât câteva săptămâni pe an, când mergem în vacanțe acasă – mă rog, pe cât de ”privilegiată” poate fi situația noastră, care trăim departe de familie și de ajutorul pe care l-am putea primi de la ei dacă am locui în țară. Totuși, am simțit și eu de multe ori că ”satul” din care fac parte nu se potrivește uneori cu felul în care am ales să fac parenting: familia nu îmi împărtășește părerea fermă despre siguranța auto a celor mici și e nevoie de mult prea multe discuții ca să o accepte, am multe cunoștințe care nu sunt de acord cu autonomia pe care le-o ofer copiilor în bucătărie, considerând că este prea periculos și că sunt o mamă denaturată; și am amici care blamează felul în care îmi cresc copiii, cu blândețe și respect, fără recompense și pedepse.

De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, genul acesta de atitudine nu aduce nimic nou sub soare. Conflicte generaționale au existat de când lumea și pământul, iar fiecare generație consideră că deține cheia parentingului absolut, spre deosebire de predecesorii lor. Este firesc ca bunicii, părinții, rudele sau amicii să ni se opună atunci când venim cu modalități de educare a copiilor care le par noi, străine și nefirești (”noul” a fost mereu primit cu reținere și opoziție) așa cum este firesc și ca noi să ne simțim luați peste picior, desconsiderați și invalidați. Este normal ca părinții noștri să ne spună, cu obidă, ”Uite că v-am crescut cum am știut și până la urmă v-ați făcut și voi mari!” (pentru că au și ei dreptate), dar e normal și ca noi să vrem ceva în plus pentru copiii noștri și să ne folosim de informația din jur pentru a încerca un pic mai mult, un pic mai bine.

Contextul uneori amortizează instinctul nostru matern și toate planurile echilibrate pe care ni le facem.

Nu suntem singuri și nu suntem făcuți să trăim separat de ceilalți – iar cine spune că pe el nu îl afectează niciodată, în niciun fel vorbele sau situațiile din jurul său este încă într-o mare etapă de negare a unor adevăruri cât se poate de validate științific: gândurile, comportamentele și acțiunile noastre vor fi mereu influențate de contextul în care ne aflăm, pentru că mintea noastră se modifică tot timpul în funcție de oamenii cu care interacționăm și de situațiile care se desfășoară consistent în jurul nostru.

În traducere liberă, niște părinți care sunt înconjurați doar de familii care își tratează copiii cu agresivitate și lipsă de respect, care văd în jur doar genul de relație părinte-copil bazată pe disciplină fizică, voce ridicată, pedepse și lovituri, sau niște părinți care sunt constant luați peste picior pentru felul în care aleg educația cu blândețe și respect vor crede, încet-încet sau poate repede-repede, că o educare a copilului prin explicații și limite ferme, dar respectuoase este de râsul curcii. Se vor simți invalidați, singuri, nesiguri pe ei. Și atunci ce putem face ca să ne menținem bunele intenții într-un context familial care nu ține cu noi? ”Încercăm să discutăm cu membrii tribului nostru și să le aducem argumente într-un mod prietenos despre cum vrem noi să facem lucrurile altfel”, povestește Gabriela Hranovschi. ”Iar de la un punct încolo, dacă părintele nu găsește înțelegere, trebuie să înțelegem că nu avem controlul asupra a ceea ce vine către noi ca informație, ci mai degrabă în controlul nostru este ce facem cu acea informație. Atunci când ceilalți îți spun ”Lasă copilul să plângă la grădiniță!” sau ”Nu îi mai permite să plângă!” sau ”Nu îi mai face tu toate poftele…” în mâinile noastre este de fapt decizia în legătură cu ce facem cu această informație”, povestește Gabriela.

Parentingul echilibrat – o decizie și o promisiune pe care trebuie să le luăm zilnic.

Dacă ar fi să reconsider acum vechiul proverb african, aș spune că da, e grozav să avem în jur un sat care să ne ajute la creșterea copilului, dar că atunci când gura satului devine de nesuportat, adevăratul sprijin al copiilor noștri (și al sănătății noastre mintale) va fi tribul și sistemul de suport pe care chiar noi, părinții, îl construim zi de zi, prin alegerile noastre constante. Scott Dinsmore spunea că ”Modul cel mai rapid pentru a face lucrurile pe care nu le crezi posibile este să te înconjori cu oamenii care le fac deja” – prieteni noi, din același aluat, care îți validează deciziile, mentori care te motivează, specialiști care te învață. Așa că soluția ar putea fi să ținem mereu într-o balanță echilibrată nu unul, ci două sate: cel pe care nu îl putem alege, așa cum este el, cu bune și cu rele – un sat a cărui reticență la nou o putem înțelege, un sat care reprezintă trecutul nostru – și cel pe care îl putem alege, conștient, în fiecare zi: viitorul nostru.