Categories
Uncategorized

Iată 6 greșeli pe care le facem ca părinți pentru că nu mai știm să ne jucăm ca niște copii

Iată 6 greșeli pe care le facem ca părinți pentru că nu mai știm să ne jucăm ca niște copii

Cum ne jucăm când nu mai știm să ne jucăm? 

Unul dintre lucrurile care m-au mirat la mulți părinți din jurul meu a fost reținerea pe care o aveau când venea vorba de joaca alături de cei mici. Cunosc părinți cărora le vine greu să se pună la mintea copiilor, greu să se așeze pe jos și să se prostească alături de ei pe covor, părinți care ezită, stingheriți, să intre în joaca celor mici, care se plictisesc foarte repede sau care sunt aproape paralizați de un simț al ridicolului care nu le dă pace: Cum adică să mă așez în patru labe și să latru ca un câine pufos pe parchet? Cum adică să mă prefac, iar și iar, că beau dintr-o cană elegantă cu ceai aromat, când în mână țin o formă din plastic de brioșe care a stat în spatele dulapului în ultimele 6 luni? Cum să stau așa, lângă copil, fără să mai trag câte o ocheadă la telefon, să văd ce a mai postat în feed influencerul pe care îl urmăresc?

Cu joaca pare că nu-i de joacă! Copiilor le vine ușor și firesc să se joace, dar ce ne facem cu noi, adulții, care simțim de multe ori că, atunci când vine vorba de joacă, pare că suntem supuși unui test de astrofizică complexă: nu știm ce ar trebui să facem, la ce ar trebui să ne așteptăm, ce jucării să pregătim și cum ar trebui să interacționăm cu cei mici atunci când ne așezăm (un pic stingheri) alături de ei pe parchet. Așa că în articolul de astăzi am vrut să deconstruiesc joaca și să o explic, nu pe înțelesul copiilor (ei știu foarte bine ce să facă), ci pe înțelesul adulților – al nostru, acești oameni maturi, nițel obosiți, care nu s-au mai jucat de ani de zile. Cum ne jucăm când nu mai știm să ne jucăm? Iată câteva greșeli pe care le facem, ca părinți, pentru că ultima oară când ne-am jucat a fost acum mult, mult timp.

1. Nu urmărim copilul, preferințele lui, interesele lui – și inconștient ne așteptăm ca el să se joace așa cum presupunem noi că ar trebui, nu așa cum își dorește el cu adevărat.

O prietenă, mamă a unui băiețel de 2 ani, mi-a povestit, ușor amuzată, ușor exasperată, despre întâlnirea pe care a avut-o în parc cu un tătic și băiețelul lui de aceeași vârstă. Deși nu se cunoșteau, cei doi copii s-au apropiat cu interes unul de celălalt, și-au oferit un băț, o ghindă, o mână de frunze și examinau împreună vopseaua cojită de pe un balansoar din preajmă – când tăticul respectiv a intervenit prompt și a început să ghideze jocul cu măiestria și organizarea unui operator de radar din aeroport. ”Buuun, ia să vă jucați voi de-a pizzeria! Uite, tu ești brutarul și faci pizze! Prefă-te că faci pizze! Iar tu ești clientul și mănânci! Mmmm, ia să vedem, cum mănânci? E bună pizza?! Brutarule, mai fă pizza!”

|Citește și: Este nevoie de un sat pentru a crește un copil – dar ce te faci, ca părinte, când satul ajunge să te scoată din minți?

După cum era destul de clar, cei doi copii mici n-au prea apreciat această intervenție – ei voiau să examineze niște vopsea și să facă schimb de frunze, jocul cu pizzeria nu părea să-i atragă pe niciunul dintre ei iar exuberanța (bine intenționată, de altfel) a tăticului le era vădit incomodă. Joaca s-a oprit destul de repede, băiețelul prietenei mele a declarat că lui nu-i place pizza și că vrea să meargă mai departe, tăticul a fost dezamăgit (”Hai măăă, de ce nu vreți să vă jucați, ne jucam așa frumos, nu?!”) și iată cum o ocazie perfectă de interacțiune neîngrădită dintre doi copii s-a dus pe apa Sâmbetei, sau mă rog, a Pizzeriei.

Copiii știu foarte bine să se joace liber și nu au nevoie de sfaturile sau sugestiile noastre pentru a-și construi propriile jocuri de rol – dacă v-ați uitat cu atenție la toddlerii din jurul vostru, majoritatea dintre ei se distreză de minune inventându-și câte 15 lumi diferite pornind de la câteva bețe, niște pietre, un copac și două caserole. Așa că unul dintre sfaturile pe care îl dau des clienților Mukibooks, mica noastră afacere cu cărți senzoriale personalizate pentru bebeluși și copii, este: da, bineînțeles, există o modalitate clasică de a rezolva activitățile pe care noi le pregătim în paginile acestor cărți, daaaar cea mai bună soluție pentru a le dezvolta imaginația, inventivitatea, încrederea și abilitatea de a lua decizii este de a-i lăsa să se joace așa cum își doresc, nu neapărat așa cum credem noi că ar trebui să își dorească.

”În primii ani de viață un copil nu are noțiunea de muncă sau de învățare conștientă. El se joacă. Și e bine să facem tot posibilul ca lucrurile să rămână așa, să nu schimbăm ceea ce este natural, de dragul unor achiziții academice pe care copilul le va avea oricum, dar la momentul potrivit”, povestește Gabriela Hranovschi, consilier pentru părinți și educator Montessori acreditat AMI (singura organizație Montessori înființată chiar de Maria Montessori în 1929, cu scopul de a păstra stilul său pedagogic și de a-l face accesibil pentru cât mai mulți copii). ”Joaca este modul în care copiii învată, dar și modul în care își spun frustrările. Așadar, ce putem face este să coborăm la nivelul lor, iar aici mă refer inclusiv la a ne pune fizic la nivelul lor, și să ne jucăm după regulile copilului, așa cum știe și ne propune el. Să nu uităm că avem un mod diferit de a vedea lucrurile, iar când vine vorba de joacă, copilul este maestrul.”

2. Ne așteptăm ca ei să se joace cât mai mult singuri, când de fapt ei au nevoie de disponibilitatea noastră în primii ani de viață.

O să dau iarăși puțin din casă (soțul meu o să-mi spună că probabil greșesc că povestesc atât de multe din dedesubturile afacerii noastre) și o să spun că una dintre întrebările pe care le primesc des și foarte des de la părinții care se pregătesc să plaseze o comandă pe Mukibooks este: ”Oare copilul meu o să se joace singur cu cărticica cât mai fac și eu niște treabă prin casă?” Răspunsul meu este, de fiecare dată, ”Da, sigur, dar poate că nu atât de mult cât v-ați dori sau cât ați avea nevoie deocamdată.”

Să nu credeți că nu înțeleg perfect nevoia unui părinte de a avea un moment de răgaz, de a putea să pună rapid o ciorbă pe foc sau o mână de spaghete la fiert, sau pur și simplu nevoia perfect pertinentă de a sta nițel în tihnă, cu o cană de cafea în mână și privirea în gol, fără să audă non stop ”Mami-mami, vino aici!” sau fără să fie tras încontinuu de haine de un bebeluș care îi solicită atenția. Am doi copii care amândoi au avut momentele lor de anxietate de separare crâncenă – dar deși noi, adulții, ne așteptăm să găsim jucăria sau activitatea aceea magică care să ne dea TIMP fără cel mic, adevărul este că cel mic are nevoie de disponibilitatea noastră în primii ani de viață, chiar și la joacă.

Conectarea unui copil cu părintele său la joacă îi mărește celui mic încrederea în sine, autonomia și independența – dada, fix acele momente în care este prins de voi ca ursulețul Koala de bambus sunt cele în care el își consolidează stima de sine și capătă încredere în forțele proprii. În plus, duce la construirea acelui atașament sigur – ”Mama e aici, e ok, deci pot face ORICE pentru că ea va avea grijă de mine!” – care îl va ajuta când va trece prin toate momentele sensibile din viitor (adaptarea la grădiniță, la școală, mersul la doctor, plecatul în excursii și tabere fără părinți, conflicte, supărări).

|Citește și: Somnul, mâncarea și plictiseala copiilor în vacanță.

3. Ne amestecăm prea mult în bunul mers al jocului cu sfaturi, recomandări, aprecieri sau apostrofări.

Este clar, suntem o generație care își dorește mai mult decât a avut parte de la proprii părinți. Accesul la informație, la cursuri și workshopuri de parenting, la cărți educative despre creșterea copiilor ne-au făcut să vrem să fim acolo pentru copiii noștri, să îi creștem atent și blând, să fim implicați și devotați. Însă uneori, din exces de zel, parcă tindem să fim mult prea vocali în timpul jocului și să intervenim prea des. O amică mi-a povestit că, după ce s-a filmat la un moment dat jucându-se cu copilul ei care încerca să rezolve pagina noastră senzorială cu Broscuța Buclucasă, și-a dat seama cât de mult a putut să vorbească în cele 5 minute de filmare: ”Bravo, ai luat piesa aceea, foarte bine! Și acuma unde o pui? Acolo? Hmmm, ești sigur că acolo? Mai la stânga! Mai la stângaaaaa! Așaaaa, vezi că ai reușit, acum ia cealaltă mânuță a broscuței!”

Sfatul meu este să întrerupem mai puțin și să observăm mai mult, pentru că atunci când intrăm peste intenția copilului mic cu propriile noastre sfaturi îi întrerupem concentrarea, focusul și propriile planuri legate de acel joc, și putem transforma o experiență plăcută (”Îmi place broscuța asta, ia să văd ce se întâmplă dacă îi pun mânuța aici!”) într-una sâcâitoare (”Nu vreau să mă mai joc cu această carte pentru că de fiecare dată mami mă bate la cap și nu mă lasă să mă joc așa cum vreau!”).

4. Avem de multe ori așteptări nerealiste în ceea ce privește timpul de concentrare și abilitățile celor mici.

Țineți-vă bine că urmează niște adevăruri bazate pe știință nu prea confortabile: timpul real de concentrare asupra unui joc, jucărie sau activitate pentru un bebeluș este între un minut și zece minute. La copiii mici, între 1-3 ani, ne putem aștepta să rămână concentrați pe o activitate undeva între 3 și 15 minute. Preșcolarii (4-5 ani) vor fi atenți și focusați undeva între 10 și 30 de minute. Evident, nu ne-am luat toți copii de la Fabrica de Bebeluși S.A., acești timpi vor varia în funcție de vârstă, temperament, etapa de dezvoltare și cât de captivantă este jucăria în sine, dar bine ar fi să pornim la drum cu niște așteptări cât mai realiste. 

Unii părinți îmi scriu un pic supărați pentru că bebelușii lor de 10-11 luni nu reușesc să dea paginile cărților noastre senzoriale Mukibooks – o abilitate motrică de altfel destul de dificilă pentru un pui care încă nu a împlinit un an. Departe de a fi vorba de o întârziere de dezvoltare a celui mic, cum multe mame panicate tind să creadă, este important să acceptăm că unii bebeluși vor da paginile mai repede pentru că realmente asta îi preocupă și își canalizează toate eforturile înspre această realizare, pe când alții sunt poate mai interesați de detaliile de motricitate fină (fermoarele sau picăturile de ploaie de pe pagina cu norișorii sau ingredientele de pe pagina cu pizza) în timp ce alții vor fi preocupați să studieze detaliile senzoriale de pe pagina cu fetița și hainele sale puse la spălat sau din jocul memory Animalele de la Ferma.

jucarie senzoriala calatorie

5. Ne concentrăm prea mult pe activități și uneori prea puțin pe joaca liberă, nestructurată.

Ok, trebuie să recunosc, am o afacere de familie care se bazează pe dezvoltarea celor mici în primii ani de viață și care are la bază o jucărie-carte, dar până și eu sunt exasperată de felul în care părinții vorbesc de prea multe ori despre ”activități” și de prea puține ori despre ”joacă”, pur și simplu. Într-o perioadă în care Instagramul și Pinterestul sunt pline de conturi super-creative care aduc în față idei de activități pentru orice tip de abilitate a celor mici și pentru orice vârstă, îndemnul meu este să amestecați aceste activități, înțelept, cu multă joacă liberă, nestructurată, și cu jucării de tip open end, cu final deschis, care să îi îndemne pe cei mici să exploreze neîngrădit.

Țin minte și acum o postare de-a Gabrielei Hranovschi în care spunea: ”Copiii știu să se joace! Părintii trebuie să înțeleagă că, nici în situația în care ne aflăm (n.r. pandemie), nici în altă situație, copiii nu au nevoie să li se pregătească o mulțime de activități noi, zilnic. Părinții se întreabă ”cum să îmi distrez copilul, ce activități să mai fac cu el”, dar mai puțini se întreabă ”dar oare cum funcționează creierul unui copil, de ce are el nevoie?””. ”Tot ceea ce face copilul, de când se trezește și până când adoarme, poate fi numit activitate. Se spală pe mâini, se joacă cu cățelul, se uită pe o carte, se îmbracă, se dezbracă – totul este un joc pentru el. Copiii, mai ales în primii ani de viață, nu știu că fac activități și că învață, ei știu că se joacă. Scopul nostru nu este să umplem timpul cu orice preț, ci să oferim oportunități de învățare, dar într-o cantitate și într-un ritm potrivite pentru vârsta copilului”, a povestit Gabriela.

Și Mirona Păun, psihoterapeut, ne-a povestit că ”Cea mai mare parte a dezvoltării creierului unui copil se întâmplă în primii 2 ani de viață. De aceea, este atât de important să își exploreze mediul și să experimenteze multe atracții, sunete, gusturi și texturi, cele din mediu, din natură. Interacțiunea și jocul cu ceilalți îi ajută pe copii să învețe despre lumea din jur”.

6. Oferim celor mici jucării care îi amuțesc și care îi fac să le utilizeze pasiv, fără imaginație, fără inventivitate.

Ce înseamnă, de fapt, o jucărie bună pentru copil? Așa visez să îmi încep, cândva, un discurs foarte serios către magazinele de jucării care vând, în proporție de 90%, produse ce nu aduc nicio utilitate sau experiență constructivă celor mici – acele jucării din plastic colorate strident, cu luminițe și zgomote, cu butoane atrăgătoare care scot sunete tari, și care bineînțeles că atrag. Dar o jucărie bună nu înseamnă neapărat acea jucărie care îl ține pe copil cuminte și liniștit (aș traduce, mai degrabă ”hipnotizat și pasiv”), ci acea jucărie care îi permite copilului să aibă o adevărată experiență cu ea – mor de drag, de exemplu, când primesc de la părinți clipuri cu bebelușii sau copiii lor în primele lor explorări a unei cărți senzoriale Mukibooks și văd concentrarea, explorarea, descoperirea încântată a fiecărei pagini. 

Decât 10 jucării care doar îl fac pe copil ”să stea cuminte”, aș alege o singură jucărie care să îl face pe copil să stea ”cu minte”, adică cu toată concentrarea și interesul lui orientate spre explorarea acelei jucării.

***

Suntem generația care a crescut cu jucării puține și care crește, la rândul ei, o generație cu mai multe jucării decât am avut vreodată noi, părinții și bunicii noștri la un loc. Suntem generația cu care părinții noștri nu prea s-au jucat, dar care la rândul ei vrea să fie prezentă și implicată în joaca celor mici. Este clar că nu prea știm ce facem. Este clar că nu prea știm de unde să începem. Este clar că nu prea știm cum să ne jucăm. Dar suntem aici, împreună, gata să învățăm unii de la alții ceea ce nu ne-a învățat nimeni până acum. Spor la joacă!