Categories
Uncategorized

Îi mințim sau nu pe copii când vine vorba despre război? Ce le spunem copiilor despre război?

Îi mințim sau nu pe copii când vine vorba despre război? Ce le spunem copiilor despre război?

Cum vorbim cu cei mici despre războiul celor mari și cum gestionăm o situație la care nu am fi crezut vreodată că vom ajunge din nou.

Am crezut că pot să țin războiul dincolo de ușa apartamentului și să mă comport normal cu cei doi copii ai mei. Am crezut că dacă nu suntem o familie care să țină televizorul pornit și radioul deschis în permanență, voi putea să amân, să ocolesc, să evit niște explicații pe care habar n-aveam cum să le dau, pentru că nu m-aș fi gândit vreodată că va trebui să le aduc în discuție la o vârstă atât de mică. Am crezut că voi putea să păstrez războiul doar între discuțiile dintre mine și soț sau dintre mine și prieteni – purtate când copiii nu sunt acasă sau pe șoptitelea, când dorm.

Dar nu. Cred că în acest moment, majoritatea părinților și-au dat seama că și-au subestimat copiii și capacitatea lor de înțelegere. În ultimele două săptămâni, copiii noștri de 3, 4, 7, 10 ani  au început să se joace de-a războiul, să declare că ei sunt Putin, să întrebe ce sunt alea ”bombe” și ”scuturi anti-rachetă”, să ne roage să le arătăm pe hartă Rusia și Ucraina – iar asta ne zdruncină din toate încheieturile și de multe ori ne oprește cuvintele în gât. Am intrat pe un teritoriu cu totul nou, unde copiii ne vin de la grădiniță și școală nu cu inimioare din plastilină, ci cu steaguri galben-albastre desenate (în cel mai bun caz) sau plângând de frica bombelor nucleare (în cel mai rău caz).

Pentru că noi, părinții, avem nevoie de întăriri în această perioadă, am cerut ajutor din partea Otiliei Mantelers și a Mironei Păun – ambele psihologi cu experiență vastă în munca alături de copiii mici. Cu ajutorul sfaturilor lor, am redactat un ghid blând și, sperăm noi, înțelept, pentru toți părinții care nu știu cum să reacționeze când copilul pare să știe mai multe despre război decât ne-am fi imaginat noi vreodată că va ști, la vârsta lui. Am împărțit articolul de mai jos în 5 situații extrem de probabile, în funcție de vârsta și comportamentele copilului (pentru că daaaa, chiar și micuții de 2-3 ani înțeleg că este ceva în neregulă cu părinții lor), și vă invit să treceți prin toate aceste scenarii, ca să prindeți încredere în discuțiile ce vor urma.

”Sunt mic, dar m-am prins deja că în casă lucrurile sunt mai ciudate decât de obicei!”. Ce le spunem copiilor mici, de 2-3 ani, despre războiul din Ucraina.

Am înțeles repede că să mă comport de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat nu era o opțiune viabilă la noi acasă, chiar dacă băiețelul meu, Jacob, are doar 5 ani. Copiii nu înțeleg contexte complexe și noțiuni complicate despre politică, război și demilitarizare, dar sunt experți în a detecta orice schimbare de atitudine din familie (poate mama e mai irascibilă, tatăl e mai îngrijorat, televizorul stă deschis mai mult decât de obicei) și de a recționa în consecință vizavi de aceste modificări (lipsă de cooperare, tantrumuri mai dese, crize de furie, îmbufnare).

Așa că cele 5 reguli ale casei noastre când vine vorba despre război sunt:

1. Nu mințim copiii. Nu schimbăm subiectul, nu le spunem ”Ei, ăstea sunt discuții de oameni mari, nu pentru copii ca tine” și nu îi ducem cu zăhărelul, zicându-le că absolut nimic nu s-a întâmplat. Jacob a venit de la grădiniță, la 2-3 zile după izbucnirea conflictului, cu un steag galben-albastru desenat pe o foaie de hârtie – să ignor acest lucru și să trec mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat ar fi fost o desconsiderare și o mare lipsă de respect față de el.

2. Adaptăm conversația la vârsta lor. Evident, n-au nevoie să știe toate atrocitățile care au loc acum la niște sute de kilometri de noi, dar au nevoie de o adaptare ”pe limba lor” a situației: două țări sunt în conflict, niște oameni au nevoie de ajutorul nostru, celelalte țări sunt îngrijorate și vor să oprească acest conflict.

3. Toate emoțiile sunt permise. Este firesc să fie supărați, triști, să le fie teamă, să fie mai puțin cooperanți sau mai frustrați în această perioadă. Nici noi, adulții, nu trecem prin momente simple, nu?

|Citește și: De ce am început să-mi învăț copiii despre emoții și cum m-a ajutat asta să fiu o mamă mai calmă?

4. Îi asigurăm că suntem în siguranță. Poate cel mai important lucru din listă – le spunem mereu că acest conflict este departe de noi, că familia noastră este în siguranță, iar că noi, părinții, vom fi mereu cu ei și îi vom proteja.

5. Ne amintim mereu ce putem învăța din asta. Sincer, n-aș fi vrut ca războiul să fie un prilej de lecții și educație pentru copiiii mei în această viață, dar în contextul de față încerc să transform situația asta într-o ocazie de a-i învăța despre bunătate, altruism, umanitate și ajutor.

”Am auzit deja la grădiniță cuvinte precum ”război”, ”refugiat”, ”bombe” și vreau să știu ce se întâmplă!”. Cum vorbim cu copiii mai mari, care cer detalii destul de precise pornind de la informații pe care le-au prins din zbor.

Câteva sfaturi excelente au venit dintre contul de resurse pentru părinți Tzitzi-Poc, fondat de Mirona Păun, psiholog clinician și psihoterapeut. ”Pune întrebări precum ”Vorbește cineva de la grădiniță/școală despre asta? Sau ”Vorbește vreodată vreunul dintre prietenii tăi despre aceste lucruri?” Copiii au imaginație bogată, așa că scopul este să îi ajuți să înțeleagă ce se întâmplă în realitate, pe înțelesul lui. Explică simplu că violența nu este o modalitate bună de a rezolva un conflict, dar uneori țările care nu se înțeleg între ele decid că trebuie să înceapă un război”.

Esențial și la vârste mai mari este să liniștim copilul (care își poate imagina tot felul de scenarii înspăimântătoare, ca urmare a lipsei de informații și a incapacității sale de a gândi critic la această vârstă), și să îi spunem, iar și iar, că războiul nu are loc în țara noastră, că nu este în apropierea noastră și că familia noastră este în siguranță. ”Abține-te de la informații inutile”, ne sfătuiesc în continuare cei de la Tzitzi-Poc. ”Fii sincer fără să-l copleșești cu informații inutile. Nu minimiza gravitatea războiului, dar reține că cel mic nu trebuie să cunoască toate detaliile. Încearcă să nu vorbești despre ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare”.

Cu Ilinca, fata noastră cea mare, am încercat să vorbim mult despre ceea ce noi putem să facem bine atunci când alții decid să facă rău și ne-am folosit de conflictul din Ucraina pentru a o învăța despre empatie, umanitate și grija față de semeni. Fiind mai mare (are deja 8 ani), i-am povestit despre refugiați și ce putem face pentru ei, dar și despre cum fiecare țară are anumite proceduri și mecanisme prin care poate să își arate sprijinul când lângă ea se desfășoară un asemenea conflict (ajutor militar, ajutor medical, voluntariat, donații). ”Deși războaiele sunt teribile, există întotdeauna oameni buni care muncesc din greu pentru a-i ajuta pe alții”, povestesc și cei de la Tzitzi-Poc. ”Vorbește-i celui mic despre ce înseamnă să-ți slujești țara, astfel încât să-și amintească mereu că, deși există câțiva oameni răi pe lume, există mult mai multe persoane amabile și iubitoare. De asemenea, puteți sublinia că există mulți profesioniști care lucrează din greu pentru a avea grijă de ceilalți: de la personalul militar, oficialii guvernamentali, ofițerii de politie, la medici și asistente. Discută cu cel mic despre voluntariat și implicarea în activități care sprijină familiile care trec prin momente grele; acest lucru poate face copilul să simtă că are un impact. Îi poți povesti despre refugiații care fug de război într-o altă țară și să faci donații pentru cauze care îi susțin. Copiii se simt adesea mai în siguranță și mai încrezători atunci când știu că pot face ceva pentru a ajuta”, mai notează echipa Tzitzi-Poc într-o postare de pe Instagram care a ajuns la mii de părinți.

|Citește și: Tantrumurile n-au vacanță.

”Nu știu exact ce se întâmplă, dar mi se pare foarte amuzant să mă joc de-a războiul”. Cum reacționăm atunci când copiii noștri încep să aducă războiul în joaca lor?

Dintre toate lucrurile care s-au întâmplat în ultimele două săptămâni, recunosc că cel mai tare m-a zdruncinat joaca copiilor de-a războiul. De fapt, dacă intrați pe contul de Instagram Mukibooks, o să descoperiți un Reel la începutul căruia fiica mea, Ilinca, explică felul în care Ucraina poate să înfrângă Rusia cu forță armată – și o face cu nonșalanță și încredere. 

Cred că orice părinte este zguduit de imaginea copilului său care se joacă de-a războiul – iar noi, o familie calmă, pașnică, pacifistă, cu o mică afacere în zona jucăriilor educative senzoriale pentru copii, care ne petrecem timpul vorbind despre joacă și dezvoltarea armonioasă a celor mici, nu am făcut excepție. Mai pe șleau, acea mini-strategie militară cu bombe și avioane de război nu era chiar joaca pe care o visam pentru fiica noastră de 7 ani, și mi-a trebuit toată stăpânirea de sine ca să nu îi spun să se oprească sau să încerc să îi distrag atenția cu o joacă mai… sigură. Mai pașnică. Mai puțin despre război și mai mult despre ce îi plăcea ei înainte – cărțile, unicornii, bucătăritul.

Psihologul Otilia Mantelers a explicat cu multă înțelepciune despre cum să abordăm jocul copiilor de-a războiul – dacă să îl permitem, să îl oprim, să îl dirijăm către cum vrem noi să fie. ”Regula numărul unu în jocul terapeutic, așa cum îl povestesc eu părinților și specialiștilor care lucrează cu copiii este că jocul nu trebuie manipulat. Așa cum terapia este una din cele mai profunde modalități pentru un adult să pătrundă în sufletul său, să privească în el, să rearanjeze, așa încât să nu mai doară ce e acolo și să se bucure tot mai mult de sine, fix la fel este jocul pentru copii. Cea mai înaltă formă de explorare a sinelui, cu tot ce are el acolo. Și nu mai e niciun secret că în sufletul unui copil, oricât de mic ar fi el, nu e doar dulceață, zâmbet și pozitivism, așa cum avem tendința de a zugrăvi copilăria, asemena scriitorilor care aveau nevoie de un loc idilic în care totul era bine. În sufletul copilului există și angoasă, furie, gelozie, agresivitate, spaimă. Iar noi, părinții avem tendința să le reprimăm, pentru că, așa ne-au învățat pe noi scriitorii nostalgici la școală, dar mai ales societatea micro și macro, că în sufletul unui copil e doar lumină. Nu e. E și întuneric”.

Otilia Mantelers povestește că există 3 scenarii pe care copilul le poate avea în jocul său de-a războiul.

1. Copilul începe să se joace (mai ales) cu tata și dorește să împuște și el sau să ”dea cu bombe”. ”Scenariul UNU e ăla în care eu sunt bun, cu armată de oameni buni. Iar tata sau mama sau figurinele cu care mă joc sunt răi. Iar dacă eu arunc o bombă, aș vrea ca ăla rău să moară. Și să mă implore, în mod teatral, să mă opresc. Fiindcă am nevoie să simt că eu, cel bun, am putere și că binele triumfă. Nu vă stresați că arunc bombe, eu aud asta în jurul meu și am nevoie să înâeleg. Jur că nu o să arunc în real life. E joc fantezie, totul se întâmplă în mine la nivel emoțional, în sistemul meu limbic, nu în cortex. Cortexul pre-frontal știe că nu voi face rău. Dar acum, îm joacă am nevoie să pricep ce simt. Frică. Dar și furie. Dar și putere la sfârșit de joc”, explică psihologul Otilia Mantelers cum gândesc cei mici această opțiune de jos.

2. Copilul construiește un loc în care îi adună pe cei în pericol și îi adăpostește acolo. Ei, da, jocul acesta ne place, noi părinții n-avem ce comenta la el.

3. Copilul se preface că este personajul negativ – unul dintre jocurile foarte greu de acceptat de către părinți. Oh nu, nu ne place jocul ăsta. ”Eu sunt Putin în jocul meu și o să arunc bombe. O să nimicesc. Vă rog, nu mă judecați, însă e o parte din Putin, așa cum o aud eu în jurul meu, pe care o am și eu. Sau la care visez. Vedeți voi, părinții mei, în general sunt un copl foarte docil, cuminte și înțelegător. Sau sunt un copil impulsiv și certat pentru că sunt rău. Dacă sunt cuminte, vreau să mă duc la polul opus, la Putin, fiindcă vreau să fiu și eu un pic rău. Și acum nu aleg maștera, Căpitanul Hook sau căpcăunul ca personaj negativ din jocurile mele. Ci pe Putin. Nu vă speriați de mine, sunt în continuare bun, dar am nevoie să simt acest personaj, ca să absorb un pic de putere și să las și eu bunătatea mea excesivă la o parte și să văd cum e să fiu altfel. Promit că, dacă mă lăsați și îmi permiteți această parte, până la sfrârșitul jocului (poate dura și o săptămână acest joc), mă fac un Putin bun. Fiindcă așa sunt eu”, explică Otilia Mantelers cum funcționează gândirea copiilor într-un astfel de moment.

”Părinții mi-au explicat că sunt în siguranță, dar neliniștea lor mă sperie foarte tare”. Cum gestionăm propria frică, stresul și neliniștea, pentru a nu le transmite mai departe și celor mici.

Dacă ați călătorit până acum cu avionul, atunci vă amintiți că una dintre instrucțiunile de bază în caz de depresurizare a interiorului navei este să vă puneți mai întâi voi masca de oxigen, și apoi să o puneți copiilor voștri – tocmai pentru că trebuie să fim puternici pentru ei, cu mintea clară, capabili să gestionăm lucrurile.

Cam așa stau lucrurile și cu stresul care vine peste noi în valuri de când a început conflictul din Ucraina. Degeaba ne folosim de toate resursele enumerate mai sus, dacă frica ne copleșește și ne frământă zi și noapte. Degeaba citim toate sfaturile de parenting venite de la specialiști, dacă neliniștea noastră ajunge direct în sufletul copiilor. Primul lucru lucru pe care îl putem face ca să gestionăm stresul venit odată cu vestea războiului este identificăm ce simțim. ”Neîncredere și stare de șoc, frică și anxietate față de viitor, dificultate în luarea deciziilor, incapacitatea de a ne concentra, apatie și amorțeală emoțională, iritabilitate și furie, tristețe, sentimente de neputință”, scrie psihologul Mirona Păun. ”Amintește-ți că fiecare reacționează diferit la situații limită și că fiecare persoană are propriul său nivel de toleranță la trăirile dificile. Fii blând cu tine și cu cei din jur. Pentru a face față acestor emoții, există câteva lucruri pe care le poți face pentru tine și pentru alții: rămâi conectat cu oamenii; vorbește despre asta, te poți elibera de stres; ține-te de activitățile zilnice; limitează expunerea la imaginile războiului; și ai grijă de tine: odihnește-te, evită consumul de alcool și mănâncă corespunzător”, mai recomandă Mirona Păun. ”A te conecta la suferința colectivă și a rămâne acolo nu face decât să te scurgă de energie și să-ți amplifice stările. Așa că încearcă să te aduni cât poți și să te concentrezi pe micile bucurii”.

Iar dacă simțiți că nu puteți să discutați chiar acum cu copiii voștri despre asta, am un singur sfat pentru voi: Nu. O. Faceți.

Știu că din tot acest articol, pare că poziția mea este clară și că recomand cât mai multă sinceritate atunci când vine vorba despre război – dar mai este un lucru pe care îl recomand la fel de vehement: liniștea voastră interioară. Nu trebuie să facem lucrurile la fel și mai ales nu trebuie să facem lucrurile în același timp. Nu trebuie să reacționăm cu aceeași promptitudine și nici să ne regrupăm cu la fel de multă rapiditate. Iar unii dintre noi sunt mai ușor copleșiți de toate veștile care vin din jur decât alții care sunt poate din punctul de vedere al temperamentului ceva mai rezilienți și mai adaptabili. 

Ceea ce vreau să vă spun este că dacă nu simțiți să le povestiți copiilor despre război chiar acum, mai amânați un pic. Dacă gândul vă provoacă panică, durere, stres, agitație, mai așteptați câteva zile. Dacă simțiți că a discuta cu cei mici despre război vă zguduie din toate încheieturile (credeți-mă, și pe mine m-a zguduit), mai alocați-vă niște timp ca să vă găsiți un oarecare echilibru interior înainte de aceste discuții. Cu alte cuvinte, hai să limităm presiunea care vine chiar dintre noi și să ne dăm timp pentru a aranja în noi înșine toate aceste emoții, înainte de a încerca să le aranjăm în copiii noștri.

Creează-ți cartea senzorială