Categories
Uncategorized

”Am un copil precoce!” – capcanele periculoase din spatele ambiției și orgoliilor părintești.

”Am un copil precoce!” – capcanele periculoase din spatele ambiției și orgoliilor părintești.

În ultimii ani, să ai un copil precoce a devenit motiv de mare încântare printre părinți – dar costul acestei mândrii se traduce, de multe ori, în presiune, stres, îndoială și anxietate pe umerii celor mici, forțați de multe ori să devină, prea repede, prea mari. 

Pun pariu că știu care este cuvântul spus cu cea mai mare mândrie de părinți la locurile de joacă! Acesta este, cel puțin în ultima vreme… PRECOCE! ”Maria este atât de precoce! Deja formează fraze lungi și folosește cuvinte complicate!” – ”Andrei este super precoce, deja face puzzle-uri de câte 50 de piese!” – ”Eliza este un copil tare precoce față de alții de vârsta ei! A mers de la 7 luni și de la 8 luni aleargă!” 

Pe de o parte, avem părinții care spun aceste lucruri cu mândrie, emfază și mulțumire (pentru că își atribuie, de cele multe ori, meritele pentru precocitatea copiilor), iar pe de altă parte îi avem pe acei părinți ai căror copii, spre deosebire de Maria, Andrei și Eliza, sunt cât se poate de… normali și se dezvoltă într-un ritm firesc, natural, dar fără a se grăbi prea tare la concursul ”cine aleargă primul” și ”cine recită primul o poezie de Topârceanu”. Iar aici avem, din păcate, multă vină, vinovăție, frustrare și comparații toxice. ”Copilul meu de ce nu poate vorbi ca Maria? Al meu de ce se blochează la puzzle-urile de 3 piese, spre deosebire de Andrei?”

Ne place să avem copilul care a vorbit primul, care s-a ridicat cel mai repede în picioare, care rostește propoziții complexe când alții spun doar ”ma-ma”, care doarme singur toată noaptea de când vine de la maternitate și care pleacă în tabere lungi, fără părinți, eventual de la 2 ani. Cuvinte ca ”independent” și ”autonom” ne gâdilă orgoliul de părinte care nu acceptă locul 2 pentru copilul său – dar care sunt oare consecințele acestei curse pentru precocitate? 

Mai jos, vă povestesc cele 5 capcane în care putem cădea atunci când gonim după eticheta de ”precoce” și împărtășesc cu voi gândurile mai multor mame din comunitatea noastră – fie mândre de precocitatea copiilor lor, fie aproape dărâmate de faptul că au copii care se dezvoltă firesc, normal, însă deloc… precoce. 

Capcana numărul 1: așteptări nerealiste de la propriii copii.

Într-o perioadă în care normalitatea și firescul sunt prea puțin dezirabile, parcă nimeni nu mai vrea să spună ”Am un copil frumos, care se dezvoltă normal pentru vârsta lui!”, ci toți ar vrea să-și poată eticheta copiii drept extraordinari, speciali și unici. Deși unii copii chiar fac mai devreme anumite lucruri (unii vorbesc de la un an și un pic pentru că îi fascinează comunicarea, alții nu mai au răbdare cu mersul în patru labe și o iau la goană de pe la 8 luni, alții sunt foarte autonomi pentru că vor ei să facă totul singuri, mereu singuri, fără mami și tati), adevărul este că marea majoritate a copiilor își vor dezvolta abilitățile în cadrul unor ”ferestre de dezvoltare” foarte tipice. Faptul că Gigel, Georgel și Gicuță au furat startul și au bifat mersul, vorbitul sau construcțiile din cuburi mult înaintea lui Nicolae, Nicușor și Nicu nu spune nimic despre succesul, capacitatea sau realizările viitoare ai primilor trei – și nici nu este un indicator despre cât de groaznică va fi viața ultimilor trei. Nu, nu, nu, nimeni nu îi va întreba pe Nicolae, Nicușor și Nicu, la un interviu de angajare, când anume au făcut la oliță și când au renunțat la suzetă.

|Citește și: Am crescut fiind mereu comparați cu alți copii, iar acum ne vine greu să renunțăm la acest obicei toxic pentru copiii noștri.

Adulții privesc însă în jur, observă copiii precoce, părinții care se laudă cu precocitatea acestora și încep să creadă că această eficientă cu care unii copii se dezvoltă poate fi forțată; își setează așteptări nerealiste (”Dacă X a învățat să facă la oliță la 1 an și 3 luni, sigur poate și copilul meu să facă la fel”); iar apoi se frustrează când realitatea din teren (sau din olița copilului) îi contrazice.

Un concept interesant a fost propus de către Deb Owen-Sohocki, lead trainer în Asociația Disciplinei Pozitive, care a remarcat că societatea noastră a devenit atât de obișnuită cu lucrurile rapide, care se întâmplă din ce în ce mai grabnic (Internet de mare viteză, cuptoare cu microunde, Instant Pot-uri care fac supe în 9 minute) încât am devenit convinși că totul se poate face mai rapid, inclusiv dezvoltarea copiilor.  ”De ce părinții tind să ”pună la microunde” dezvoltarea copiilor lor? Am ajuns să ignorăm neuroștiința și să ne setăm niște deadline-uri arbitrare pe care copiii noștri ar trebui să le bifeze nu pentru binele lor, ci pentru că ne-ar aduce nouă mândrie, plus o viață ceva mai ușoară. Apoi ne enervăm dacă creierele și corpurile lor nu cooperează cu aceste deadline-uri”, povestește jurnalistul Eva Dwight într-un articol pentru USA Today.

Este, de fapt, ceea ce psihologul elvețian Jean Piaget numea ”Întrebarea Americană”. De-a lungul carierei sale, Piaget a ținut o mulțime de discursuri în toată lumea despre dezvoltarea cognitivă a celor mici – însă când a vizitat Statele Unite ale Americii, mereu cineva din public trebuia să întrebe: ”Dar, domnule profesor, cum îi putem determina pe copii să se dezvolte mai repede?” Acest ”mai repede” este complet nerealist.

Capcana numărul 2: comparații toxice cu alți copii.

În lumea de dinainte de Facebook, Instagram și WhatsApp, când fiecare dintre noi avea acces la copiii lui, copiii din familie și probabil câțiva copii ai vecinilor sau colegilor, perspectiva asupra dezvoltării acestora era destul de limitată. Astăzi însă, când fiecare dintre noi urmărește câteva sute de conturi pe Social Media, avem brusc o paletă uriașă de copii mici care cresc, se dezvoltă și se joacă în fața noastră, pe ecranele telefoanelor mobile – cu alte cuvinte, sute de ocazii pentru a urmări, examina și compara dezvoltarea lor cu a propriilor copii.

În plus, presiunea Social Media tinde să aducă pe umerii părinților (sau, mai exact, ai mamelor), o porție sănătoasă de vinovăție: ne simțim vinovate pentru că X de pe Instagram are un copil care știe tot alfabetul (iar al nostru nu), ne simțim vinovate pentru că Y de pe Facebook are un copil care deja merge la 8 luni (iar al nostru nu pare să vrea să părăsească prea repede căruciorul, deși are un an), ne simțim vinovate pentru că Z de pe Pinterest se joacă atâââât de frumos (iar al nostru lasă haos în urma lui). De aici și până la comparațiile toxice care se nasc în capul nostru nu este decât un pas. 

Părinții noștri nu s-au mulțumit cu locul 2 pentru noi… și nici noi nu ne mulțumim cu locul 2 pentru copiii noștri. Vrem să fie primii în toate, iar dacă nu reușesc să câștige titlul de ”precoce” în cât mai multe domenii (de la oliță la citit și de la puzzle-uri la cățărat în copaci) ne frustrăm, comparăm, certăm.

”Tata a fost așa cu mine”, a povestit o mamă din comunitate despre experiența ei cu aceste comparații toxice. ”Când eram în clasele mici ne dădea probleme de matematică mie și vară-mii ca să vadă care e mai deșteaptă și le rezolvă mai repede. Se mândrea cu mine doar când luam note bune sau făceam ceva ce se aștepta de la mine. Când am dat la liceu am intrat la cea mai bună clasă din oraș (provincie) pentru că așa a vrut tata, să fiu mereu printre cei mai buni. Clasa fiind de mate-fizică, iar eu urând matematica cu pasiune fără să am vreo înclinație spre ea. Eu iubeam să citesc și să învăț limbi străine. Inutil de zis ca perioada liceului a fost un coșmar pentru mine, mă luptam mereu sa scap de corigența la matematica și mi-era rușine că nu puteam pricepe. Mi-a luat mult timp să înțeleg ce e cu tata, de ce îmi oferea dragoste condiționat, de ce aștepta așa mult de la mine, dar asta a fost după ce am trăit aproape 30 ani încercând din răsputeri să îi fac pe plac și să fie mândru de mine. Niciodată nu am ajuns acolo…”

|Citește și: Sunt părinte, iar momentele în care copilul meu aruncă și trântește lucruri mă frustrează peste măsură. Ce-i de făcut?

”Am crescut cu ideea de “Dar X ce notă a luat?”, “Înveti pentru tine, nu pentru noi” (în contextul în care luam singura notă maximă din clasa). Încă nu conștientizez dacă m-a ajutat acest lucru, dar simt că nu vreau să îi fac asta copilului meu. La vârsta aceasta am început să conștientizez ce bagaj emoțional mare am, cum unele trăiri sau comportamente mi se datorează din cauza lor. Nu îi învinovățesc, dar nu vreau sa fac ca ei”, povestește mama unui copil de un an și 8 luni. ”Am simțit mereu o presiune, mai ales în ceea ce privește mersul în picioare. De la 8 luni eram întrebată “încă nu merge?”, “încă nu a pornit?”. Primii pași i-a făcut la 11 luni jumate, am fost foarte mândră de el, dar aceleași persoane care veneau cu întrebările anterioare, parcă îmi rapeau din mândrie și mă frustrau cu replici de genul “Se aproape un an, era cazul”, “X a mers de la 7 luni”, “E înalt și de asta a pornit mai greu”. Mă frustrează toate comentariile legate de copilul meu și conștientizez că asta e doar începutul…”

Capcana numărul 3: presiune și performanță.

Ne dorim un copil precoce, dar realitatea care ne lovește zi de zi în față este că avem un pui perfect normal și fără vreo precocitate aparentă? Bun, las’ pe noi, că scoatem imediat precocitatea aia la lumină! 

Cel puțin acestea par ambițiile unor părinți care consideră că precocitatea poate fi forțată și impusă prin activități, exerciții, jocuri foarte bine structurate și controlate, zeci de materii opționale la grădiniță, profesori particulari și un program umplut până la refuz (serios acum, când văd ce program au copiii preșcolari ai unor amice din România mă întreb dacă un corporatist ocupat are agenda la fel de plină). 

Partea tristă este că, da, această forțare poate să ducă la anumite precocități din partea celor mici, de care părintele va fi bineînțeles foarte mândru, însă cercetările în domeniu arată că o copilărie stresantă, marcată de presiune și tensiuni, va duce la un adult anxios, neîncrezător și inflexibil. Iar tendința părinților și a societății de a transforma grădinițele și clasele pregătitoare în adevărate școli are tocmai efectul opus: se pare că o copilărie lungă, în care cel mic este lăsat să… copilărească, să se bucure de propriul ritm și de descoperirile făcute la pas, nu în goană, este cea care va duce la o dezvoltare cognitivă mai avansată și la o neuroplasticitate a creierului care favorizează învățarea. Un articol foarte înțelept a apărut pe Wall Street Journal și tratează tocmai acest subiect: ce pierd copiii atunci când mintea lor se dezvoltă mult prea repede?

”Eu sunt un fost copil considerat peste medie, lucru care a fost schiloditor emoțional pentru mine”, a povestit o altă mamă experiența ei legată de precocitate. ”Am terminat șefă de promoție peste tot, am fost olimpică internațională și am terminat facultatea doar cu note de 10. Ca sa ajung la 23 de ani cu no idea efectiv la ce sunt bună (după atâția ani în care am muncit să fiu bună la toate) și, cu atat mai putin, ce mi-ar plăcea. Plus ca stima mea de sine încă e (după ani de terapie) legată de cât de high performing sunt în ceva, ce rezultate am. Până să merg în terapie, nici măcar nu-mi trecea prin cap că ar conta și efortul, nu doar rezultatul. Asa că, deși văd des în jurul meu la mame prietene dorința asta de a face ceva să aibă un copil cât mai high performing, eu nu am pornirea asta. Pentru mine e infinit mai important ca băiețelul să se cunoască pe el însuși, să aibă încredere că se poate descurca în orice situație.”

Capcana numărul 4: jucăriile nepotrivite și mult prea complexe pentru copiii noștri.

În goana absurdă după un copil care să facă de toate ”primul” – și dacă se poate, chiar înaintea tuturor – suntem tentați să îi analizăm greșit, trăgând balanța înspre ceea ce ne dorim să fie, și nu spre ceea ce sunt ei de fapt. Să vă dau un exemplu simplu: să spunem că o mămică este foarte frustrată de faptul că are un copil complet dezinteresat de puzzle-uri, în timp ce copilul prietenei sale celei mai bune deja bifează puzzle-uri complexe, de câte 30 de piese, la nici 3 ani. În loc să-și expună copilul la puzzle-uri simple, care să-i atragă atenția (și, în definitiv, chiar să aibă perioade lungi în care ascunde puzzle-urile acelea blestemate în șifonier, dacă nu trezesc interesul puștiului), mămica din exemplul nostru, frustrată nevoie mare, cumpără tot puzzle-uri de 30 de piese și încearcă insistent să-și preseze copilul pentru a le face. Ce obține de aici? Nervi, plictiseală, dezinteres și probabil o mare respingere pe care cel mic o va avea mult timp față de acele puzzle-uri care nu fac decât să-l frustreze pentru că nu le poate face.Din dorința de a-l aduce la un nivel la care nu era, mămica din exemplul nostru nu a ținut cont de nivelul frumos și armonios la care propriul copil se situa de fapt. S-a gândit nervoasă la ”mâine”, în loc să se bucure de ”azi”. 

Acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am gândit mult, mult înainte de a pune pe piață cărțile noastre senzoriale Mukibooks – pe care le-am conceput alături de o echipă întreagă de specialiști în dezvoltarea copilului, testeri și educatori. Ne doream o jucărie care să ajute copilul, nu care să-l încurce. Ne doream un material educativ care să îmbie la joacă, nu care să țină joaca bine înfiptă într-un set de reguli stricte. Ne doream un produs care să crească odată cu copilul și care să îi fie partener și la 6 luni, și la 16 luni, și la 3 ani și 6 luni – nu o jucărie care să îl frustreze și plictisească.

Cu alte cuvinte, la Mukibooks ne-am dorit să oferim copiilor o lume întreagă într-o singură jucărie și să îi ajutăm să își atingă adevăratul potențial în ritmul lor și în viteza proprie – nu să-i presăm, stresăm și tensionăm.

Capcana numărul 5: nefericirea profundă a copiilor noștri.

O să vă spun un secret pe care probabil îl știți deja: copiii noștri vor să ne facă fericiți. Asta este ceea ce simt. Asta este ceea ce au nevoie. Biologic vorbind, sunt setați să își facă părinți mulțumiți și fericiți, pentru că aceasta este – în mințile lor verzi, crude și inocente – singura lor cale de supraviețuire.

Ceea ce înseamnă că dacă noi vom trage de ei în toate părțile, ei se vor lăsa trași. Ca să ne mulțumească. Dacă vom pune presiune pe ei, îi vom forța către peformanță, către precocitate și către a fi primii în toate, ei vor face performanță, se vor forța să fie precoce, primii, nota 10 pe linie și premiul I cu coroniță. Ca să ne mulțumească. Dacă noi îi vom așeza frumos pe un traseu pe care ni-l dorim pentru ei și îi vom împinge în acea direcție, ei acolo vor merge. Ca să ne mulțumească.

Însă nu fericirea și mulțumirea noastră, a părinților, contează aici de fapt. Ci fericirea lor, a copiilor. Care nu se poate atinge prin forțare, performanță exagerată și etichete de precocitate puse cu mândrie. Ci prin a le lăsa, cu încredere și bunătate, libertatea de a descoperi lumea, de a se dezvolta în ritmul lor, de a explora toate posibilitățile propriului viitor. De a-și atinge potențialul – dar adevăratul potențial, nu pe cel care noi îl visăm pentru ei – și de a face asta cu sprijinul nostru, nu împinși de noi de la spate.

Creează-ți cartea senzorială