Copiii mei m-au schimbat, iar eu am acceptat asta… dar parcă nici nu vreau să renunț la mine cu totul. Unde oare găsesc echilibrul? 

Am fost mama perfectă, care făcea totul ca la carte, până în momentul în care am născut primul meu copil. După care a început o luptă pe care o duc și acum: mi-e dor de mine, cea de dinainte, dar ador să fiu mamă; nu vreau să renunț la mine cu totul, dar copiii m-au schimbat în feluri pe care nici măcar nu le bănuiam; nu vreau să repet greșelile părinților mei, dar când sunt obosită și supărată, vorbesc și mă comport ca ei, apoi regret; vreau să fac parenting cu blândețe, dar când ceea ce scrie în cărți NU FUNCȚIONEAZĂ, îmi vine să arunc blândețea pe fereastră și devin foarte conștientă (și frustrată) de propriile limite.

Alături de câteva mame din online care au trecut și trec prin aceleași lupte zilnice (asezonate de câte 50 de ”Mami, mamiiiii!” și nenumărate ”Pentru că nu vreau!”) am vrut să las aici 5 Adevăruri cât se poate de oneste, uneori incomode, alteori de-a dreptul neplăcute, pe care mi-ar fi plăcut să le primesc și eu înainte de a face copii. Știți voi, poate chiar în sarcină, când lumea era prea ocupată să îmi pună mâna pe burtă și să mă îndemne să mă odihnesc ca să poarte cu mine discuții despre cum chimia creierului meu se va schimba profund o dată cu maternitatea, iar momentele în care mă voi simți exact ca mama mea vor fi mai prezente decât aș fi bănuit vreodată. 

Ioana Chicet-Macoveiciuc, cunoscută ca și Prințesa Urbană, Alexandra Corbu care scrie pe De vorbă cu mami, Alina Ștefan (Ina Momtographer) și Mădălina Bucur mi-au povestit cum reacționează când educația cu respect nu vine și cu un manual de instrucțiuni pentru mamele epuizate și cum fac pace cu ele însele atunci când au greșit în relația cu cei mici. 

Adevărul numărul 1. Copiii ne schimbă mult mai mult decât credem noi că îi schimbăm pe ei (și mult mai mult decât ne place să credem atunci când încă nu suntem părinți).

Dacă aș primi un nasture de la fiecare adult care, înainte să fie părinte, a declarat sus și tare: ”Ahhhh, pe mine copilul nu o să mă schimbe, voi fi tot eu, cel dinainte, să se adapteze copilul la viața mea, nu eu la el! Părinții nu sunt sclavii copiilor, nu?!” – nu cred că am mai avea vreodată nevoie de vreun nasture pentru toate cărțile Mukibooks din următorii 20 de ani. Este un tipar firesc prin care și eu am trecut, însă la scurt timp după ce am devenit mamă am înțeles că îmi este mai ușor să accept realitatea decât să lupt împotriva ei: copilul m-a schimbat profund și, chiar dacă bucăți din mine-cea-de-dinainte au rămas în continuare aici, adevărul este că niciodată nu voi mai fi la fel ca înainte să fiu mama cuiva. Așa cum felul în care m-a schimbat primul copil nici nu se compară cu modurile în care mă schimbă, în continuare, relația cu al doilea copil.

Adevărul este că părintele nu primește, la naștere, un copil ca o pagină albă pe care îl poate modela cum își dorește sau cum a citit în cărțile de parenting – iar dacă la primul copil avem impresia că am descoperit secretul parentingului ideal pentru că diverse tehnici au funcționat cu ușurință, al doilea copil ne poate răsturna complet această lume pentru că am putea descoperi, siderați, că absolut nimic nu funcționează: al doilea copil are nevoie diferite, se comportă diferit și reacționează diferit la ceea ce facem, chiar dacă noi am făcut fiiiix același lucru ca și la primul copil, adică am respectat cu sfințenie regulile cărților de parenting pe care le-am citit cu atâta încredere.

Un studiu uriaș făcut în 9 țări despre părinții care au doi copii și felul în care aceștia i-au educat a arătat, simplu și fără echivoc: comportamentul copilului a avut o influență mai mare asupra comportamentului părintelui decât părintele asupra copilului. Controlul pe care părintele considera că îl exercită asupra copilului nu îi schimbă acestuia fundamental comportamentul și temperamentul, dar se pare că problemele de comportament ale copilului duceau mereu înspre un adult care era mai rece, mai distant, mai puțin dornic de afecțiune și mai restrictiv. ”Toate aceste sfaturi de parenting care se concentrează pe mamă și pe tată ignoră un lucru fundamental și biologic: copiii noștri nu sunt foi albe, copiii noștri au propriile predispoziții genetice, iar diversele tipuri de parenting pot funcționa mai bine sau mai rău în funcție de fiecare copil în parte”, povestește Danielle Dick, autorul cărții ”The Child Code” și genetician la Universitatea Virginia Commonwealth.

|Citește și: Am crescut fiind mereu comparați cu alți copii, iar acum ne vine greu să renunțăm la acest obicei toxic pentru copiii noștri.

Adevărul numărul 2. Ca părinți vom greși în mod repetat față de copiii noștri, pentru că transformarea în ceea ce noi credem că este ”părintele perfect” nu se poate face peste noapte, ci peste ani. 

Credeam că nu voi țipa niciodată la copiii mei. Credeam că nu le voi vorbi răstit, că voi avea o răbdare infinită și că voi avea o relație ca un film siropos de Hallmark. Adevărul este că uneori, relația noastră este ca un film românesc din Noul Val Cinematografic Est-European, iar eu greșesc, țip, mă răstesc și apoi, cu inima îndoită, încerc să repar.

”Cel mai important mi se pare să avem așteptări realiste de la noi: suntem oameni, mai greșim, avem emoții, poate încă învățăm cum să le gestionăm și cum să le eliberăm într-un mod sănătos. E normal să ne mai enervăm, să ne pierdem răbdarea. Ni se întâmplă tuturor”, povestește și Alexandra Corbu de la De vorbă cu mami, care are un băiețel de aproape doi ani. ”Un lucru la care trebuie să lucrăm noi, părinții, este gestionarea propriilor emoții. Adică să găsim o cale sănătoasă prin care să ne reglăm emoțional (să ne calmăm), în loc să țipăm la copil, de exemplu. Se întâmplă să greșim, să zicem că ne pierdem răbdarea și tipăm. Este important ce facem după: și noi ne cerem scuze, și noi îi rugăm pe copii să ne ierte. Nu îi învinuim pe ei, nu spunem “nu m-aș fi enervat dacă nu făceai X lucru” și nici nu ignorăm și ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat”, ne îndeamnă Alexandra – niște sfaturi foarte tămăduitoare, mai ales pentru generația noastră, care rar a primit scuze de la proprii părinți.

”Uite cum ai putea proceda:

1. Spune-i că îți pare rău.

2. Conectează emoția cu reacția: “m-am enervat/m-am simțit frustrată și am țipat.”

3. Explică-i pentru ce anume îți ceri iertare: “nu a fost în regulă să țip la tine.”

4. Validează-i emoțiile: “cred că te-ai speriat sau te-ai întristat atunci când am țipat.”

5. Arată-i cum gestionezi situația: “încerc să nu mai țip atunci când mă enervez. Uite la ce m-am gândit să fac pentru a mă ajuta…..”” – explică Alexandra Corbu care ar fi ”scenariul” cel mai potrivit pentru o astfel de situație.

Adevărul numărul 3. Noi, părinții, venim la pachet cu propriile limite – și vom descoperi cu frustrare că ne vine foarte greu să le depășim, cu toate bunele noastre intenții.

Ai rămas însărcinată, ai citit 3 cărți de parenting și te simți pregătită să fii cea mai bună mamă pentru copilul tău. În primul rând, vreau să te felicit pentru că te-ai informat și pentru că ai pus preț pe părerea psihologilor și specialiștilor în creșterea copiilor. În al doilea rând, vreau să înțelegi că deja ești cea mai bună mamă pentru copilul tău. Iar în al treilea rând, vreau să îți mărturisesc că din păcate, rareori vei fi complet convinsă de acest lucru. Propriile tale limite te vor lovi când îți este lumea mai dragă și te vor ține mereu un pic mai departe față de acea versiune ideală a părintelui la care aspiri.

Ca să păstrez metafora de mai devreme, când devenim părinți, nici noi nu suntem o foaie albă de hârtie: pornim în maternitate cu bagajul nostru de sentimente, emoții și trăiri, cu amintirile propriilor părinți și ale felului în care ne-au crescut, cu copilăria mai mult sau mai puțin fericită și cu propriile traume de care uneori nici nu suntem conștienți. În acest bagaj se strecoară, încet-încet, și moștenirea noastră socială (specifică țării în care ne naștem, nivelului de trai pe care îl avem, posibilităților familiilor din care venim), grupul de prieteni care ne influențează, influencerii pe care îi urmărim pe Instagram.

Desigur, ajută enorm să citim cărți de parenting și să încercăm să fim mai buni, dar adevărul este că părintele își va atinge, la un moment dat, o limită. Poate fi o limită de răbdare (”Nu mai suport să se uite câte 30 de minute la fiecare pietricică de pe drum!”), o limită tactilă (”Mă simt foarte ”atinsă” și mi-aș dori ca pentru câteva ore să nu mai pună nimeni mâna pe mine”), o limită de sunet (”Simt că îmi plesnește capul dacă mai aud un Mamiiiiii! spus pe u ton jelit…”) sau una care apasă un buton dureros (”Când mă lovește, îmi amintesc de mama care mă plesnea peste față și mă înfurii imediat”).

|Citește și: Copiii mici și ecranele în era digitală: cât de mult îi expunem la tehnologie?

”Dacă tu și cu mine ne întâlnim mâine pe stradă și tu faci o criză de nervi în fața mea, te tăvălești și urli și arunci cu lucruri, eu n-o să mă înfurii pe tine. De ce-aș face-o? Poate aș încerca să te ajut, poate aș chema salvarea, poate aș trece pe partea cealaltă, dar sigur nu m-aș înfuria. Atunci de ce mă înfurii pe copilul meu când el face o criză de furie? De ce m-aș înfuria pe plânsul lui sau pe furia lui? Până la urmă, criza lui de furie este o exprimare a neputinței. Ar trebui să vreau să-l ajut, nu să mă manifest agresiv împotriva lui. De ce mă înfurie furia copilului?” se întreabă și Ioana Chicet-Macoveiciuc, Prințesa Urbană, care a lansat acest curent atât de iubit al educației cu blândețe.

”Pentru că ceva din mine, ceva vechi și bine îngropat, se activează atunci când copilul meu (nu al altuia, nu vecinul, nu soțul) se înfurie sau face ceva pe dos. Din secunda în care afli ce e acel ceva și cum s-a născut acolo, el nu te va mai ghida din întuneric. Pentru că tu vei ști de el, iar el își va pierde puterea. Atât de simplu! Nu e magie, este teoria traumei, dovedită de studii de specialitate și de mii de cazuri de terapie. La mine a fost frustrarea că n-am primit atâta afecțiune câtă mi-am dorit. Că nu l-am avut pe tata. Că n-am avut-o pe mama mai mult. Că bunica mea a murit neașteptat, când eu eram încă mică și foarte atașată de ea. Frustrarea că ei, copiii mei, primesc toată afecțiunea de care au nevoie, iar eu, Ioana mică, n-am avut parte de cât de o mică parte din ea, și că eu nici să plâng n-am avut voie, iar ei le au pe toate și tot sunt nemulțumiți uneori. Când am înțeles asta, după un episod în care am urlat la ei de-am crezut că s-a și crăpat tencuiala, s-a făcut pace în sufletul meu”, a povestit Ioana pe blogul său.

Adevărul numărul 4. Așchia nu sare departe de trunchi. Părinții noștri sunt trunchiul, iar noi așchia. Da, știu, sună nasol, dar acesta este adevărul.

”Eu nu voi fi niciodată ca mama mea!”, ”Când o să fiu părinte, voi fi complet diferit de tata!”, ”Orice, dar nu voi repet greșelile părinților mei!”.

Știu. Cei mai mulți dintre voi și-au spus deja lucrurile acestea, le-au promis, le-au jurat cu sfințenie, le-au declarat sus și tare, dar iată că atunci când copiii ne apasă butoanele, hop parcă ne țâșnesc printre buze toate acele fraze pe care ne-am promis să nu le zicem vreodată copiilor noștri. Prima oară când mi s-a întâmplat asta am simțit că am greșit TOT, că am dat FAIL maternității și îmi venea să apăs grabnic pe butonul ăla roșu de ”Abort Mission”. 

Apoi am înțeles că sunt suma tuturor greșelilor părinților mei, ale bunicilor mei, ale întregului meu neam, și că oricât de multe pârghii și propulsoare și rampe de lansare aș folosi, n-am cum să aterizez prea departe de trunchiul moștenirii mele genetice și familiale. Mă pot ajuta cu zeci de cărți de parenting. Mă pot îndemna cu manuale, cărți, cursuri, terapie și specialiști. Mă pot înarma cu răbdare și cu exemplele bune din jurul meu. Dar trebuie să îmi arăt blândețe: suntem prima generație care rupe aceste cercuri generaționale și suntem mânați înainte de visul de fi niște părinți respectuoși și blânzi, dar trași înapoi de tot trecutul care ne-a modelat. Să ne oferim blândețe. Copiii noștri – micile noastre „așchii” – vor sări totuși și mai departe față de trunchi, iar generație cu generație ne va fi din ce în ce mai bine.

”Toată viața mea am fost un copil cuminte. Nu, nu folosesc cuvântul potrivit – am fost un copil docil”, povestește Mădălina Bucur, arhitect. ”Nu am făcut „scene” în fața familiei, prietenilor părinților mei, străinilor. Cumva am simțit mereu dorința sinceră (și care încă nu îmi dau exact seama de unde și cum s-a născut) de a-mi asculta părinții, de a-i vedea mândri de mine. S-a tradus mai târziu într-o mulțime de lucruri bune dorința asta, n-aș putea vreodată să neg asta, dar uitându-mă înapoi îmi dau seama că s-a transformat și într-un set complet nefondat de așteptări de la copiii mei. Care, în ciuda calmului pe care mi-l păstrez de cele mai multe ori, în ciuda teoriilor de respectful parenting și de educație cu blândețe pe care încerc să le parcurg și să mi le însușesc, mă fac uneori să îmi ies din fire și ajung să îi dojenesc mai mult decât aș fi făcut-o fără această nevoie de conformare la un anumit tipar (care îmi dau seama că e cel mai probabil numai în mintea mea – dar acolo, cu siguranță, există).”

”Așa că atunci când fiul meu, în mijlocul unui tantrum de toată frumusețea acasă la niște rude (pe care deja nu mai știam cum să îl domolesc și mă cuprinsese rușinea) a ajuns să o lovească și pe sora lui cea mică, l-am luat pe sus. L-am scos afară în brațe, plângând și dând din picioare, și l-am certat. Tare. El s-a liniștit, probabil speriat că mă aude vorbind așa. Nu cred că a procesat ceva din ce i-am spus, dar mama se transformase pentru el într-o creatură înnebunită, amenințătoare, care strigă și gesticulează necontrolat. El era obosit, trecuse ora de somn, dar eram în vizită la neamuri și mie îmi fusese rușine că nu îmi pot „stăpâni” copilul. Mi-am cerut scuze când într-un final am ajuns să îl pun la somn. M-a iertat imediat și mie mi-a venit să plâng, cum îmi vine și acum când scriu asta. E un lucru la care am mult de lucru – să nu las dorința de a mă ridica la așteptările altora să intervină în relația dintre mine și copiii mei. Poate conștientizarea acestui lucru e un prim pas important, poate următorul ar fi să mă iert eu pe mine și să încerc apoi, metodic și cu blândețe, să mă re-educ”, recunoaște Mădălina.

Alina Ștefan (Ina Momtographer) povestește și ea despre un episod în care și-a dat seama de propriile limite, când încerca să îl convingă pe băiețelul ei să nu meargă în parc, pentru că afară ploua și era frig. ”În acest timp în spatele nostru era un domn care tot vocifera. Întorc capul în direcția dumnealui și schițez un gest în semn că l-am auzit. În acest timp domnul ia atitudine și mi se adresează: ’Doamnă, băietelul dumitale e mult prea răsfățat li ăn curând ți se va urca în cap!”.N-am apucat să-i răspund că Mihnea s-a aprins și mai tare și a început să strige :”Domnul este rău și dușmănos…” .În acel moment am apăsat butonul “Luptă sau fugi” și mi-am cerut scuze în fața domnului și m-am făcut nevăzută. În drum spre casă, Mihnea a plâns în hohote și n-am putut nicicum să-l liniștesc. Ajunși acasă, m-au năpădit tot soiul de sentimente. Cel mai apăsător, cel mai greu, cel mai de plumb sentiment care parcă mă strângea de gât și-ar fi vrut să mă sugrume era sentimentul vinovăției. Știam ca as fi putut face mai mult pentru puiul meu de om și totuși n-am avut curajul să reactionez. Rememorand scenariul , am văzut un chip mic de om fără prea multă putere de apărare atunci când s-a simțit în pericol. Acum gândind la rece, realizez c-ar fi trebuit să-mi întind aripile mai mult și să-l ocrotesc doar pe el. Mă domină deseori sentimentul rușinii, funcționez pe principiul nesanatos de ”Ce-o să zică lumea?…”

Adevărul numărul 5. Trebuie să facem pace cu noi și să ne iertăm pentru părinții care nu putem fi chiar acum, dar care vom fi, vom fi, cândva.

Am greșit și mi-am cerut iertare de la copil, dar îmi este greu să mă iert și pe mine! Ce-i de făcut atunci când cei mici ne iartă, dar noi suntem cuprinși de remușcări și nu putem face pace cu noi înșine? Am pregătit un Reel pentru comunitatea noastră de pe Instagram cu fix această situație – pentru că Internetul este plin de sfaturi pentru cum am putea repara relația cu un copil, dar mai puțin despre cum am putea repara relația… cu noi înșine.

1. ACCEPTARE. Acceptăm că suntem oameni, că este firesc să greșim și că copiii noștri nu vor fi traumatizați pe viață dacă ni s-a întâmplat să țipăm la ei sau dacă într-o zi pur și simplu nu putem să ne jucăm atunci când și-ar dori. 

2. SETĂM LIMITE BLÂNDE ȘI FERME. O treabă care funcționează la copiii mai mari și care a fost ca o gură de aer proaspăt pentru mine când am descoperit-o: pur și simplu le explic că nu pot. Că nu vreau. Că nu mă simt confortabil. Că am nevoie de o pauză. Că am nevoie de înțelegera lor. 

3. NE CUNOAȘTEM CU ADEVĂRAT COPILUL. O mulțime din tensiunile dintre părinți și copii apar atunci când noi, adulții, ne așteptăm la ceva, iar ei, copiii au alte planuri. Poate noi vrem să ieșim repede pe ușă afară, iar ei vor să își lege singuri șireturile. În 15 minute. Poate noi avem un ritm alert de viață și ne înnebunește faptul că ei se opresc să cerceteze fiecare pietricică. Soluția, mi-am dat seama, este să încerc să îi înțeleg, să îi cunosc cu adevărat, să le accept diferențele și să văd unde ne putem întâlni la mijloc. 

Ultimul adevăr pe care îl am pentru voi…

…este că dincolo de toate frământările, frustrările și nopțile albe, dincolo de cărțile de parenting și sfaturile de pe Instagram, atunci când simțiți că totul o ia razna trebuie să vă puneți doar două întrebări: ”Oare se simte iubit copilul meu? Oare copilul meu mă iubește?”. Iar dacă răspunsul este, la amândouă, ”Da…”, atunci sunteți pe calea cea bună. Cea bună, nu neapărat cea simplă.