Categories
Uncategorized

Sunt părinte, iar momentele în care copilul meu aruncă și trântește lucruri mă frustrează peste măsură. Ce-i de făcut?

Sunt părinte, iar momentele în care copilul meu aruncă și trântește lucruri mă frustrează peste măsură. Ce-i de făcut?

Adevăr inconfortabil: copiii mici aruncă lucruri, iar asta este o etapă firească și normală din dezvoltarea lor.

Cred că dacă aș face un top al celor mai des rostite fraze în familiile care au copii mici, acolo sus pe podium ar fi frustranta ”Te rog să nu mai arunci cu lucruri!” – bineînțeles, undeva alături de ”Te rog să nu o mai împingi pe sora ta!” și ”Este doar 6 dimineața, e duminică, de ce te-ai treziiiit?!”

Se întâmplă de cele mai multe ori când te aștepți cel mai puțin. Tocmai i-ai oferit o jucărie frumoasă copilului tău, crezi că îi va plăcea negreșit, dar după două minute, cel mic o aruncă cât colo. Sau gătești ceva, încântată că piticul face liniștit un puzzle lângă tine în bucătărie, când deodată aruncă piesele nervos, izbește vreo două caserole de gresie și îl vezi că se întinde și spre o lingură de lemn, cu siguranță ca să o proiecteze și pe aia spre pereți (bonus points pentru copil dacă lingura era deja murdară de sos de roșii). Este un scenariu extrem de des întâlnit (deci nu vă grăbiți să vă puneți cenușă în cap, în stilul caracteristic al mamelor care se învinovățesc pentru orice): 93% dintre părinții pe care i-am întrebat pe Instagram au copii care au trecut sau încă trec prin faza în care aruncă cu diverse obiecte – iar toți au recunoscut că aceste momente sunt foarte enervante, frustrante și obositoare.

Cu un copil acasă care nu mai aruncă și un alt copil care încă aruncă, înțeleg prea bine nivelul de nervi și frustrare pe care îl poate aduce o piesă de lego proiectată înspre geamul de la bucătărie de niște mânuțe nervoase. Așa că astăzi vreau să aflăm împreună de ce aruncă cei mici cu obiecte prin casă, câți dintre ei fac asta, când ies din această fază minunată (hint: stați liniștiți, că imediat după vor intra în alta) și cum ar trebui să reacționăm noi, ca să îi ajutăm să gestioneze furia pe care o resimt. 

Oare chiar toți copiii aruncă lucruri, sau am tras doar eu paiul scurt?

Din acest punct de vedere, vă rog să stați liniștiți, toate paiele sunt scurte. Aruncatul cu lucruri este un gest cât se poate de normal și firesc în dezvoltarea copiilor și apare, în mod obișnuit, undeva între 1 an și 3 ani – așa că dacă aveți un toddler simpatic de un an și jumătate acasă care încă nu a aruncat cu nimic, nu vă grăbiți să vă ridicați o statuie și să arătați cu degetul spre alte mame care trec prin această situație chiar acum, s-ar putea ca prima minge pocnită de geamul de la bucătărie să fie la doar 5 minute distanță de voi.

Întrebarea de 100 de puncte: ”De ce, Dumnezeule mare, aruncă, deși i-am zis de o mie de ori să nu o facă?!”

Există o explicație cât se poate de științifică pentru un copil care aruncă lucruri în jur și vă invit să vă gândiți îndeaproape la ce presupune, de fapt, aruncarea unui obiect pentru un pui de om care chiar acum descoperă lumea și propriul corp: este nevoie de o motricitate fină foarte dezvoltată pentru ca un copil să își desfacă degetele de la mână, să prindă un obiect în ele, apoi să le desfacă din nou exact când îl aruncă în aer și de niște coordonare mână-ochi bine pusă la punct pentru a proiecta acel obiect. Toddlerii noștri sunt niște autodidacți pasionați de explorare și experimente, normal că o să le placă să tot exerseze mișcarea asta iar și iar!

În plus, ei descoperă, cu uimire și plăcere, câteva efecte fizice despre care nu înțeleg prea multe, dar care îi fascinează: gravitația – adică faptul că dacă ei aruncă un obiect, acesta va cădea întotdeuna în jos, și nu în sus; principiul acțiunii și reacțiunii – dacă trântesc o minge de pământ, aceasta va ricoșa și va sări înapoi în sus; diferite efecte sonore – dacă aruncă o piesă de Lego pe covor, aceasta va scoate un sunet înfundat, pe când dacă o aruncă pe gresie, va scoate un pocnet tare; și chiar efecte mecanice care îi intrigă – ”Ahaaa, dacă am trântit acel pahar pe gresie în bucătărie, el s-a spart în foarte multe bucăți, ce interesant, oare o să se întâmple la fel dacă îl trântesc pe covorul din sufragerie?”  

Autoarea blogului The Full Montessori, Pilar Bewley, povestește cum a ajuns să înțeleagă cauzele reale care îl determinau pe copilul ei sa arunce lucruri. „Ar fi fost atat de ușor să strig la el sau să-l pedepsesc, ar fi fost o modalitate de a reacționa atât de eliberatoare și de instinctuală. A fost cu mult mai greu să rămân calmă și să mă opresc din ce făceam pentru a-l ajuta să-și dezvolte o nouă abilitate”.

Pe scurt: toți copiii vor experimenta cu aruncatul lucrurilor la un moment dat, pentru că este o etapă firească din dezvoltarea lor – și chiar o etapă care le sporește dezvoltarea cognitivă, motrică, le hrănește curiozitatea și abilitatea de a rezolva probleme. Bineînțeles, și părintele își dezvoltă abilitatea de a rezolva probleme, cum ar fi ce ne facem acum, că singura suzetă curată a aterizat în noroi, sau ce ne facem acum, că tot castronul cu paste bologneze a fost trântit pe covor. 

| Citește și: ”Cum să cumpărăm înțelept jucării pentru copii?”

”Bine-bine, a învățat ce e cu fizica, cum e cu gravitația, s-a prins că obiectele cad, atunci de ce tot aruncă cu lucruri?”

Unii copii ies mai ușor din perioada în care experimentează cu aruncatul, alții încep să se folosească de proiectatul obiectelor ca mecanism de gestionare a unor emoții care îi copleșesc. De exemplu, sunt toddleri care aruncă cu lucrurile pe care le prind la îndemână ca să atragă atenția părintelui sau copii care, nervoși pentru că nu reușesc să facă ceea ce și-au propus (să termine puzzle-ul, să se încheie la adidași, să ajungă la toaletă în timp util, să tragă de fermoarele din cartea Mukibooks), trântesc jucăriile, pantofii sau hârtia igienică pentru că altfel nu știu să exprime o emoție simplă, dar puternică: ”Sunt frustrat! Sunt nervos! Mă simt neputincios și asta mă enervează!”

Iuliana Stănescu, psiholog clinician, a povestit într-un articol din Adevărul că principala sursă care stă la bază unei conduite agresive este frustrarea. “Un copil care are o toleranţă scăzută la frustrare poate prezenta anumite manifestări ostile, distructive, devenind în timp mai agresiv comparativ cu copilul care are o toleranţă la frustrare mai crescută”, spune specialistul. “Indiferent de situaţiile delicate cu care se confruntă părinţii atunci când cel vizat este copilul lor, le recomand acestora să depună un efort de autocontrol şi să nu răspundă la agresivitate cu agresivitate. Este extrem de important că aceştia să conştientizeze şi să înţeleagă faptul că acest lucru nu îi face pe ei să devină mai vulnerabili şi nici nu îi plasează pe o poziţie de inferioritate faţă de copil. În relaţia dintre părinte-copil nu ne putem raporta la relaţii de putere, la câştigători-pierzători, pentru că familia este şcoala în care eşti deopotrivă profesor şi elev”, mai spune psihologul.

3 lucruri pe care putem să le facem ca să prevenim aruncarea unor obiecte de către cei mici.

1. Să nu reacționăm exagerat atunci când vedem că cel mic aruncă.

Știu, știu, primul lucru pe care vrem să îl facem este să strigăm un ”Nu, nu, nuuuuu!” atunci când vedem că piticul familiei a luat o jucărie care cântă și vrea să o arunce înspre pisica ce l-a supărat pentru că, nu știu, pur și simplu coexista și ea pe canapea. Dar o reacție zgomotoasă, exagerată, ieșită din comun din partea noastră poate aprinde în cel mic un fitil care să-i spună: ”Heeeeei, hmmm, când arunc cu un obiect, mama vine imediat spre mine și scoate niște sunete ciudate, foarte interesante, se agită, dă din mâini, ce tare, ia să mai fac eu așa și să văd, vine din nou la mine?” Pe cât posibil, păstrați un ton calm, blând, neafectat, ca și cum inima nu tocmai v-ar fi sărit din piept de spaimă.

2. Să stabilim o relație de atașament sigur față de copil și să răspundem la nevoile lui, ca să nu fie tentat să ne atragă atenția cu un astfel de comportament nedorit.

Am văzut deseori în parc părinți neatenți la copiii lor, care stăteau liniștiti pe bancă și scrollau pe telefoanele mobile, în timp ce piticii bifau trăznaie după trăznaie, numai ca să le atragă atenția. Acuma, credeți-mă, înțeleg la fel de bine ca oricare dintre voi nevoia unui părinte de a avea un moment de respiro în care doar privește în gol pe Instagram sau comandă online cizme de iarnă pentru cel mic (ambele activități sunt perfect ok și lăudabile de altfel), însă copiii au nevoie să știe că părinții sunt acolo pentru ei, că au niște timp zilnic care le este dedicat 100%, că îi văd, îi aud, îi apreciază și îi consideră importanți. Faceți-vă timp ca în fiecare zi să aveți măcar jumătate de oră de timp ”one-on-one” cu cel mic, fără distracții, fără telefon mobil, ca el apoi să nu simtă nevoia să vă atragă atenția în fel și chip.

De exemplu, deși mulți părinți ne întreabă dacă copiii lor se pot juca și singuri cu cartea personalizată Mukibooks pe care le-o cumpără de la noi, adevărul este că aceste cărți senzoriale sunt un prilej perfect de conectare între părinte și copil: rămâneți alături de cel mic în timp ce explorează paginile colorate, observați-i interesele și pasiunile, intrați în jocurile de rol pe care le face, ghidați-l și lăsați-vă ghidat de felul în care el decide să conducă jocul. Va simți calm, liniște, atașament și o nevoie mai mică de a arunca lucruri prin casă pentru a vă atrage atenția.

3. Să scoatem din mediul copilului acele lucruri care îl pot frustra nenecesar și să îl lăsăm să exploreze, pe cât se poate, în ritmul lui.

Nu, sub nicio formă nu cred că ar trebui să ne creștem copiii într-un glob de cristal, feriți de toate acele lucruri care le pot aduce supărări sau frustrare (până la urmă, ne dorim niște toddleri rezilienți, iar reziliența se construiește prin experiență), însă există anumite lucruri pe care le putem face pentru a preveni frustrări care chiar nu își au rostul. Unul dintre lucrurile care îi enervează foarte tare pe copii este atunci când primesc o jucărie sau o activitate care este prea complicată pentru vârsta sau nivelul de dezvoltare la care au ajuns – cum ar fi un puzzle prea complicat, un joc de asocieri pentru care încă nu este pregătit sau o construcție pe care nu o poate face deocamdată. Cel mic va încerca, se va simți neputincios, iar următorul pas va fi ca, nervos, să arunce piesele de puzzle, jocul sau activitatea în toate părțile.

Lucrul pe care îl recomandăm întotdeauna clienților Mukibooks care ne scriu ca să aleagă paginile cărților senzoriale pentru copiii lor este să țină cont de vârsta celor mici, de interesele lor și să pornească la drum cu așteptări realiste în ceea ce privește felul în care ei se vor juca. De exemplu, un copil de un an o să se distreze de minune la pagina cu Fetița cu Hainele și Sârma și o să tragă de aricii rochițelor cu mare voioșie, dar s-ar putea să fie prea mic pentru a pune și hainele în mașina de spălat – e nevoie de ceva mai multă coordonare și motricitate fină pentru asta, iar dacă noi încercăm să-l determinăm să facă acest lucru, activitatea s-ar putea lăsa cu niște bucățele din fetru aruncate prin toată sufrageria. 

În același sens, poate că un bebeluș o să vrea doar să ronțăie bucățile de topping de pe pagina cu pizza, și o să se supere foarte tare dacă părintele va încerca să-l deturneze și să îi indice el felul corect în care ar trebui să se joace. Mic sfat: NU există un fel corect în care cei mici se pot juca cu cărțile noastre Mukibooks – iar bucățile din fetru sunt non-toxice, deci pot fi morfolite oricât de mult, iar noi vi le putem înlocui gratuit dacă cumva pierdeți câteva din ele prin casă. 

Bun, dar cum ne comportăm atunci când copilul aruncă un obiect? 5 pași pentru părinți.

1. Validarea emoției care a dus la acest comportament.

Validarea emoției din spatele gestului unui copil este cel mai important pas pe care îl putem face – nu vrem să etichetăm, nu vrem să certăm, nu vrem să pedepsim un copil care a aruncat un obiect, pentru că atunci vom atrage și mai mult atenția copilului asupra acestui comportament nedorit și, mai mult, îl vom face să se simtă neînțeles, neacceptat, invalidat. ”Am văzut că ești supărat, te-a enervat faptul că nu puteai să pui ultima piesă de puzzle”. ”Văd că ești frustrat pentru că sora ta ți-a luat titirezul, nu a fost în regulă să ți-l ia”. ”Nu te poți lega la șireturi și asta te enervează, am văzut că te-ai străduit atât de mult”.

2. Invalidarea comportamentului.

Mulți oameni consideră că parentingul necondiționat presupune să lăsăm copiii liberi și neîngrădiți, fără limite și fără reguli, dar adevărul este că necondiționată este doar afecțiunea noastră față de ei: comportamentele negative nu trebuie să fie permise. Cu o voce calmă, blândă, dar fermă, spuneți copilului vostru de fiecare dată care este regula și consecința acesteia: ”Nu aruncăm cu X. Ne putem răni sau putem răni pe cineva.” 

3. Oferirea unei alternative.

Copiii vor accepta mult mai ușor ce pot să facă, decât ce nu pot să facă. Așa că ghidați comportamentul copilului înspre acele lucruri pe care chiar le pot arunca. E bine să stabiliți din start asta cu restul membrilor familiei – de exemplu, în cazul nostru, copiii știu că pot arunca cu niște mingi pufoase pe holul casei (unde riscul de a se lovi sau de a distruge ceva este minim). ”Nu putem arunca cu X, dar dacă vrei, putem arunca împreună cu această minge, va fi foarte amuzant!”.

”Nu are niciun sens să oprești un copil din a arunca lucruri la această vârstă, între 18 luni și 3 ani, el nu trebuie pedepsit și nici trimis în time-out”, povestește Roni Leiderman, decan asociat al Centrului pentru Familie de la Universitatea din Florida. ”Cel mai bine ar fi să ne concentrăm pe a-i arăta ce poate să arunce și unde poate să arunce. O idee bună este să organizați împreună chiar jocuri prin care toddlerul să arunce anumite mingi în diverse coșuri – este un joc foarte amuzant pentru copiii de 2 ani și le va satisface nevoia de exersare a aruncărilor.”

4. Scoaterea copilului din scenariul care îi provoacă greutăți, dacă acel comportament nedorit continuă.

Dacă cel mic este foarte supărat (hei, îl înțeleg, și mie îmi vine uneori să arunc cu cărți Mukibooks prin atelier atunci când fac contabilitatea lunară, dar sunt adult, am învățat din fericire să mă controlez), cel mai bun lucru pe care îl puteți face este să îl îndepărtați de situația sau obiectele care l-au supărat și pe care vrea să le arunce. ”Văd că nu te poți abține, ești foarte supărat. O să iau eu caserolele acestea, ca să nu te rănești cu ele și ca să nu o rănești nici pe sora ta”. ”Te-a enervat foarte tare că te-ai împiedicat, dar nu avem voie să aruncăm cu pietre. Îți voi ține eu mânuțele și hai acolo pe bancă să ne liniștim puțin, ca să nu rănim din greșeală vreun copil”.

|Descarcă gratuit eBookul nostru ”Hai la drum! Ghid de supraviețuire pentru călătoriile alături de copii”. 

5. Învățarea unor tehnici de gestionare a furiei (când copilul se liniștește).

Un lucru este clar: copiii nu vor învăța cum să-și gestioneze furia fix atunci când sunt furioși, în mijlocul uraganului. Dar când furtuna trece, este minunat să putem analiza împreună, calmi, liniștiți, cum ar putea ei să se comporte data următoare când simt că vine peste ei furia cea mare. ”Mai devreme, când erai foarte furios, ai aruncat cu lucruri. Am înțeles că ai simțit să faci asta, dar uite, hai să vedem ce altceva ai putea face când simți că te înfurii ca un leu!” În funcție de temperamentul copilului, puteți încerca să faceți împreuna exerciții de respirație, să îi organizați un spațiu cu o tablă de scris pe care poate să deseneze cu furie, sau o zonă cu multe perne pe care poate să le trântească. Jocurile de rol ajută aici foarte tare – încercați să faceți schimb de roluri cu cel mic, să fiți voi copilul supărat, care aruncă cu lucruri prin casă, și să îi cereți toddlerului soluții și alternative. 

”Timpul le rezolvă pe toate” nu mi se pare o concluzie suficientă. Pentru că nu este.

În concluzie, aș vrea să trag o altfel de concluzie, pentru că mulți părinți sunt tentați să spună că timpul le rezolvă pe toate, asta este, sunt copii, o să învețe să nu mai arunce. Însă uneori nu se întâmplă chiar așa, iar diferența dintre un copil care se oprește din aruncat pe la 4 ani și unul care încă aruncă la 7 ani este un părinte care a luat atitudine la momentul potrivit și, cu blândețe și răbdare (foarte multă răbdare, de fapt, vai de noi și de sinapsele noastre), a corectat un comportament negativ și a validat o emoție copleșitoare. Așa că vă invit să îi acceptați pe cei mici așa cum sunt și îi ghidați pe drumul acesta tumultuos al vârstei teribile în care vor țipa, vor lovi, vor arunca și vor plânge. Veți ieși din ea cu o relație minunată de dragoste, încredere și conectare.