Categories
Uncategorized

Unul dintre cei doi copii ai mei este introvertit – iar eu am învățat, în timp, să iubesc asta și să-l accept așa cum este.

Unul dintre cei doi copii ai mei este introvertit – iar eu am învățat, în timp, să iubesc asta și să-l accept așa cum este.

Mi-am dat seama la puțin timp după ce a împlinit 3 ani: băiețelul meu Jacob nu voia să vorbească cu absolut nicio persoană care i se adresa pentru prima oară, nu saluta când i se cerea, nu mergea din prima la copii necunoscuți și, una peste alta, se simte cel mai confortabil doar cu oamenii din familie.

M-am stresat mult pe subiect – mai ales că sunt o persoană sociabilă, considerată de cehii din jurul meu poate chiar puțin cam curioasă și vorbăreață. Am crezut că este ceva în neregulă cu el, am crezut că am greșit, m-am frământat și blamat, am întrebat experți, specialiști, terapeuți și educatoare, am tras de el, l-am împins de la spate cu nerăbdare și am insistat. Numai după ce am început să-l înțeleg, cu adevărat să-l înțeleg, am reușit să stabilesc o punte de iubire și acceptare către acest băiețel fantastic, analitic, serios, înțelept.

Articolul de astăzi este dedicat tuturor părinților care au acasă un copil introvertit – și își propune să fie un ghid blând al vieții alături de acești copii minunați și speciali. Este unul dintre cele mai dragi și sensibile articole de pe blogul nostru, pentru că înțeleg, chiar la prima mână, ce val de griji, anxietate și învinovățire poate să nască într-un părinte faptul că are un copil introvertit.

De ce ne îngrijorează atât de tare copiii introvertiți?

Întreaga noastră societate se bazează pe ideea de a fi extrovertit, sociabil, capabil de a stabili relații cu ușurință și lejeritate. Sistemul nostru educațional funcționează cu clase de câte 15-20 de copii care sunt încurajați să lucreze împreună, sistemul profesional promovează networking-ul constant pentru a avansa în carieră, iar dacă stăm să ne gândim, chiar și organizarea fizică a claselor sau birourilor obligă la socializare: în școli și licee încă avem bănci duble, pentru câte doi elevi, iar corporațiile iubesc ideea de loc de muncă ”open space” – o încăpere mare, deschisă, unde sunt plasate toate birourile, iar lumea muncește la un loc.

Deși studiile arată că 30% din populația Globului este formată din persoane introvertite (și, paranteză: ca mamă a unui copil introvertit, cifra asta m-a făcut să răsuflu ușurată), adevărul este că introvertiții sunt în continuare considerați, de o mare parte din societate, ca fiind ciudați, neobișnuiți și nepotriviți, uneori inconfortabili. Influențați de ce vedem în Social Media, la televizor și peste tot prin jurul nostru, avem tendința să credem că un copil ar trebui, prin definiție, să fie sociabil, îndrăzneț și volubil, să lege prietenii rapid și să îi placă instant compania oricărui alt copil (eventual chiar pe unul pe care l-a cunoscut cu 15 secunde în urmă), iar dacă tragem lozul unui copil introvertit care nu bifează toate căsuțele de mai sus, începem să ne facem griji.

Ne facem griji pentru că ne dorim să avem copii care au grupuri mari de prieteni veseli și comunicativi. Ne facem griji pentru că vrem să îi vedem cum se joacă alături de alții, cum sunt implicați în activități, cum se duc la zile de naștere și în tabere. Ne facem griji pentru că avem în minte o imagine foarte clară a felului în care ar trebui să le arate copilăria. Ne facem griji pentru că proiectăm rapid în mintea noastră felul în care va arăta viitorul acestor copii reținuți și timizi, iar scenariile n-au cum să arate bine într-o lume care ridică în slăvi extrovertismul, popularitatea, numărul mare de prieteni. Dar, mai mult decât orice, adevărul este că ne facem griji și pentru că un copil introvertit, diferit, aparte, ar putea spune celorlalți despre noi că nu ne-am descurcat prea bine ca părinți. Că noi, părinții lui, am dat-o în bară.

Ce este mai exact un copil introvertit?

Deși de multe ori sunt numiți ”timizi”, ”rușinoși” sau ”nesociabili” (ah, ce etichetare incorectă!) adevărul este că introversiunea se referă la felul în care copiii procesează informaţia şi modul în care își umplu rezervoarele de energie. Astfel, un copil introvertit poate să nu fie nici timid, nici rușinos: pentru el, timpul petrecut singur sau în compania persoanelor pe care le consideră sigure, confortabile, din interiorul zonei lui de siguranță, este o sursă de energie și relaxare – este ceea ce are nevoie pentru a fi fericit, încrezător, calm și echilibrat. Cu alte cuvinte, el funcționează după alte reguli, după o altă formulă care nu este nici mai greșită, nici mai nereușită față de regulile unui copil extrovertit – este pur și simplu diferit.

”Dacă un copil introvertit pare la prima vedere timid, retras, nu trebuie să îl etichetăm direct în felul acesta sau să considerăm că este mai rușinos în interacțiunea cu ceilalți. Introvertiții sunt pur și simplu mai captivați, mai atrași de de propriile lor gânduri și sentimente decât de interacțiunea socială”, povestește Dr. Jerome Kagan, profesor și cercetător în psihologie la Universitatea Harvard. ”Atenția lor este orientată spre interior, cea a extrovertiților este orientată spre exterior”. În plus, un studiu publicat în 2012 arată că introvertiții au o cantitate mai mare și mai densă de materie cenușie în cortexul prefrontal – adică fix acea zonă din creier care este asociată cu gândirea abstractă și cu luarea deciziilor (iarăși un gând bun și ușurător pentru părinții de copii introvertiți, nu-i așa?).

Marti Olsen Laney, medic, cercetător în neuroștiințe și psihanalist, susține: „Introvertul se simte bine când ajunge acasă și poate sta singur o vreme” – și asta pentru că dopamina pe care o produc corpurile noastre într-o situație socială cum ar fi o petrecere, o întâlnire la restaurant, o ieșire la munte în gașcă îi face bine unui extrovertit, dar pe un introvertit îl copleșește și îl încarcă. Cu alte cuvinte, acei 30% dintre copii care au un temperament introvertit ”nu sunt lipsiți de talent social, nu sunt nesociabili, ci ei pur și simplu s-au născut cu o nevoie pe care noi, ceilalți, nu o înțelegem: nevoia de a avea timp în liniște, singuri, pentru a procesa tot ceea ce au observat”.

Copilul introvertit găsește plăcere și mulțumire în a petrece timp fie singur, fie cu persoanele din cercul lui foarte apropiat. Îi place să discute, să se joace, să povestească și să râdă, dar nu cu oricine și în mod cert nu imediat. Iubește viața, exploratul, experiențele frumoase, este plăcut, inteligent și amuzant, are unor un umor spumos – dar nu va arăta toate aceste lucruri din prima, pentru că are nevoie de timp ca să se acomodeze cu oamenii și situațiile noi. În lumea adulților, am descrie o astfel de persoană spunând despre ea că este cumpătată, echilibrată, rezervată, că are măsură și chibzuială, că e om serios. În lumea copiilor ne panicăm rapid, ne scuzăm copilul prea des aruncând câte un ”Ei, el este mai timid, așa…”, și ne aruncăm cu vehemență în încărcarea vieții sociale a copilului cu cât mai multe play-dates, întâlniri cu alți toddleri, ateliere și workshopuri, dar și îndemnuri care încep cu ”Offf, fii și tu mai…”. Potrivit lui Susan Cain, autoarea cărții ”Linișteee! Puterea introvertiților într-o lume asurzitoare”, genul acesta de atitudine a părintelui care acceptă cu greu introvertismul copilului său duce doar la ”o irosire colosală de talent, energie și fericire”.

|Citește și: Ce mâncăm în vacanțe și cum gestionăm ieșitul la restaurant alături de cei mici?

Introvertită în Germania, extrovertită în Cehia.

M-am întrebat adeseori dacă sunt o persoană introvertită sau nu. Sunt un expat român care locuiește în Cehia alături de soțul său german, așa că am 7 avut ani de zile timp să iau pulsul propriului introvertism. Când merg în Germania, sunt considerată aproape nesociabilă, pentru că niciodată nu m-am priceput la small-talk și mi-e greu să pun prea multe întrebări personale interlocutorilor mei, care trag concluzia că sunt dezinteresată de ei. În Cehia, sunt considerată chiar un pic cam băgăcioasă și parcă prea extrovertită, pentru că totuși vorbesc mai mult decât localnicii și nu sunt la fel de distantă ca ei. Viața are o ironie foarte fină, pentru că în România aș fi considerată un om echilibrat, prietenos și sociabil fără să exagerez – dar, ce să vezi, nu locuiesc în România.

Cu alte cuvinte, contextul dictează multe dintre aceste trăsături sociale, iar un copil introvertit născut într-o familie de extrovertiți (dacă ținem cont că aproape o treime din populație este introvertită, este foarte plauzibil ca fiecare familie să aibă măcar un astfel de copil) este privit de multe ori ca un individ straniu, nepotrivit și inadaptat. Unei amice extrovertite și extrem de sociabile i-a luat mult timp să accepte că fetița ei de 4 ani are un temperament introvertit – pur și simplu nu reușea să înțeleagă de ce nu este prea interesată de copii, de ce nu leagă prietenii din prima și de ce nu devine brusc sufletul petrecerii din secunda în care intra într-o cameră. A avut nevoie de multă terapie ca să înțeleagă ceea ce psihologii comportamentali au tot explicat: introvertismul nu este o boală, nu este o afecțiune și nu trebuie dezvățat, vindecat, anihilat.

Minunații copii introvertiți și calitățile pe care rareori le observăm la ei.

După ce eu însămi am acceptat cu greu că al doilea născut nu este și nu va fi niciodată la fel de volubil, expansiv, vorbăreț și prietenos ca sora lui cea mare, după ce am încetat să-l presez și să cer de la el ceea ce niciodată nu a fost, am început să îl descopăr cu adevărat. Jacob nu vorbește cu absolut nimeni care i se adresează pentru prima oară, nu salută atunci când ar trebui sau când i se cere, nu merge la copii necunoscuți, nu își caută prieteni și nu îi plac petrecerile. Este sensibil, nu îi place să fie atins și are nevoie de mult mai mult timp decât sora lui ca să se simtă confortabil cu o persoană nouă și ca să înceapă să se joace.

Temperamentul introvertit îl face însă să fie atent, înțelept și analitic. Se concentrează foarte bine pentru vârsta lui, are intuiție bună la oameni, observă cu atenție detalii de context care multor copii le scapă. Știe să-și recunoască emoțiile, iar eu observ o mai mare lejeritate în felul în care se descurcă cu gestionarea lor, probabil tocmai pentru că este atât de aplecat înspre interior și concentrat. Își iubește prietenii și colegii de la grădiniță, îi salută cu mult entuziasm și foc (se vede că s-a obișnuit cu ei și că aceștia au trecut de criteriile lui de selecție) – însă rareori își salută educatorii. În traducerea mea, el nu se simte încă suficient de conectat cu acei adulți, este încă stânjenit de prezența lor, iar ei încă nu ”merită” salutul lui, pentru că încă nu au intrat în acel cerc select și restrâns de oameni în care are încredere.

Cum să crești cu blândețe și respect un copil introvertit?

1. Răbdare.

Persoanele introvertite se pot simți copleșite atunci când trebuie să interacționeze cu situații noi sau când se află într-un mediu care nu le este familiar – de exemplu, când trebuie să meargă la o petrecere de copii, în primele săptămâni la grădiniță sau când ajung într-un grup cu mai mulți adulți și copii pe care nu îi știu prea bine. Pentru că au nevoie de un timp de adaptare mai mare decât un copil extrovertit, este important să le permitem celor mici să observe situațiile de la distanță și să le proceseze în ritmul lor. Ce înseamnă asta: când mergeți la locul de joacă s-ar putea să fie nevoie să stați alături de el, pe bancă, 15 sau 30 de minute până când se va simți suficient de confortabil încât să pornească spre un grup de copiii ca să se joace cu ei.

2. Informarea celorlalți.

Copiii introvertiți vor înflori dacă au în jurul lor persoane atente, blânde, empatice, care să știe cum să interacționeze cu ei și cum să le gestioneze micile blocaje și rețineri. Ce înseamnă asta: explicați-le oamenilor din jur (educatoare, învățătoare, profesori, bunici, bone, rude, prieteni apropiați), că aveți un copil care nu interacționează din prima cu eferverscența și lejeritatea unui copil extrovertit – așa că să nu îl grăbească și să nu-l rușineze pentru că este mai retras.

3. Acceptare.

Creșterea unui copil introvertit este o mare provocare, și asta pentru că introvertiții sunt, la scară largă, foarte greșit înțeleși. Sunt percepuți drept timizi când de fapt, atenția lor este orientată spre interior. Sunt percepuți drept lenți sau nu la fel de isteți, când de fapt lor le ia un pic mai mult să formuleze lucrurile profunde pe care le gândesc. Experții în psihologia copilului spun că părinții trebuie să nu-i mai împingă înspre o personalitate pe care nu o au și să nu le mai ceară să fie ceea ce nu sunt. Ce înseamnă asta: părinții ar trebui să le arate celor mici, constant, că îi acceptă și iubesc așa cum sunt, nu așa cum poate și-ar dori să fie.

4. Expunere constantă, pauze dese.

Faptul că un copil este introvertit nu înseamnă că va trebui să renunțați la interacțiuni sociale, să opriți ieșirile și să anulați petrecerile, doar pentru că vi se pare că el nu o să le aprecieze. Expuneți copilul la asemenea evenimente sociale și lăudați aceste ieșiri ale lui din zona de confort, dar amintiți-vă că el va avea nevoie de pauze și de momente de distanțare atunci când se simte copleșit. Ce înseamnă asta? Că îi puteți spune, blând și calm: ”Am văzut că ieri ai vorbit la petrecere cu o fetiță nouă. Știu că ți-a fost greu să faci asta, am văzut că te-ai străduit mult!”, dar și că îi puteți aminti, dacă observați că se simte copleșit: ”Văd că pari un pic obosit de la gălăgia din jur. Putem să luăm o pauză dacă vrei și să stăm puțin pe banca asta, până vei dori să te întorci la joacă”.

5. Fără etichetări, fără jigniri și comparații.

Să crești un copil introvertit când tu ești o persoană extrovertită într-o cultură care promovează popularitatea și volubilitatea este greu. Să vii ca să îți iei copilul de la o petrecere de pitici și să observi cum, în timp ce toți se joacă între ei, doar al tău stă separat de ceilalți, foarte încântat de altfel, și discută cu un adult sau examinează cu atenție scoarța unui stejar din curte – da, este greu. Dar ceea ce trebuie să înțelegem este că introvertismul nu este un defect, ba chiar, dacă lăsăm copilul să se dezvolte natural, temperamentul său retras se poate transforma în mari calități care îl vor ajuta mai tarziu – pentru că ei înțeleg mai bine lumea din jur, au prietenii solide și pe termen lung și sunt extrem de empatici cu nevoile celorlalți.

Ghidul părintelui: 5 scenarii din viața reală alături de un copil introvertit.

1. Copilul meu nu răspunde la ”bună ziua” în parc și nici nu spune ”La revedere”, ”mulțumesc”, ”cu plăcere” atunci când ar trebui.

Acesta este unul dintre cele mai frustrante scenarii cu care se confruntă părinții unui copil introvertit – mai ales că după 4-5 ani, genul acesta de comportament nu mai poate fi aruncat pe seama vârstei, iar cei din jur îl pot eticheta pe micuț cu termeni de tipul ”needucat”, ”prost-crescut” sau ”obraznic”.

Care ar trebui să fie scenariul vostru: în loc să îl obligați pe copil să spună frazele social acceptate care sunt așteptate de la el atunci, sau să insistați cu un lung șir de ”Cum spunem? Cum spunem?! Spune ”Mulțumesc”!” puteți să vă folosiți de puterea exemplului și să îi arătați chiar voi cum ar trebui să se comporte în acea situație, folosind cuvintele magice – până la urmă comportamentul părintelui este cel mai bun exemplu pentru copil. Mai încolo, când veți fi singuri, într-un loc confortabil pentru cel mic, puteți trece încă o dată prin întâmplarea de peste zi, ca să îi explicați care ar fi fost comportamentul indicat în acea situație – jocurile de rol ajută enorm în aceste cazuri.

2. Copilul meu nu suportă să fie atins de străini – fie ei adulți sau copii.

Aici cel mic ar trebui să aibă decizia finală, pentru că dacă el nu își dorește să o îmbrățișeze pe mătușă sau să dea un pupic vecinei de la etajul 2, atunci dorința lui ar trebui să fie acceptată – este corpul său și are dreptul, încă de la o vârstă fragedă, să refuze atingerile celorlalți.

Care ar trebui să fie scenariul vostru: asigurați copilul că este perfect în regulă dacă nu vrea să fie atins. ”Este ok dacă nu vrei să o îmbrățișezi pe mătușa Maria! Poți să inventezi propriul tău salut pentru ea, dacă dorești: poți bate palma cu ea sau îi poți face cu mâna de acolo de unde ești!”

3. Copilul meu nu vrea să se ducă la locul de joacă unde sunt ceilalți copii și preferă să stea pe bancă lângă mine.

Răbdare, răbdare, răbdare. Cu insistență și împins de la spate nu o să obțineți decât reversul medaliei, adică un copil care simte și mai multă aversiune față de celebrele locuri de joacă din parc.

Care ar trebui să fie scenariul vostru: ”Văd că nu vrei să mergi la locul de joacă unde sunt restul copiilor. Uneori, când sunt foarte mulți copii acolo, totul devine foarte gălăgios și copleșitor. Poți sta aici, pe bancă, lângă mine, până când o să vrei să mergi la joacă!”

4. Copilul meu se sperie și se simte inconfortabil când un adult vine la el (cu intenții bune, de altfel).

Firesc, dar frustrant, mai ales pentru cultura noastră latină – suntem apropiați, gălăgioși, ne place să ne îmbrățișăm, să vorbim tare și să punem mâna unul pe celălalt.

Care ar trebui să fie scenariul vostru: spuneți-le adulților din jur care intră prea repede în spațiul lor privat care este adevărul, fără să vă cereți scuze sau să îl etichetați pe cel mic. ”El are nevoie de ceva mai mult timp înainte să socializeze, are nevoie să se adapteze și să observe bine persoana care interacționează cu el”.

5. Copilului meu nu îi plac petrecerile și uneori nici nu vrea să intre în apartamentul sau casa respective.

Prietena de care vă vorbeam mai devreme iubește petrecerile și ieșirile la terasă, și de multe ori mi-a recunoscut că momentele în care fetița ei refuză să intre în casa unde se ține o petrecere de copii o înfurie teribil.

Care ar trebui să fie scenariul vostru: ”Te înțeleg că nu vrei să intri. Înăuntru este foarte mult zgomot, muzică și gălăgie. Copiii dinăuntru se simt bine și te așteaptă la joacă, dar dacă vrei, putem rămâne aici împreună până te simți suficient de confortabil încât să intri”.

În mâinile noastre stă viitorul unor copii excepționali.

Navigând constant între România, Cehia și Germania, cu un soț neamț, familie românească și doi copii trilingvi, mi-am dat seama ceea ce înainte îmi era destul de greu să observ: oamenii proiectează asupra celorlalți niște așteptări despre cum ar trebui să se comporte, în funcție de experiența pe care ei au avut-o, în funcție de propriul temperament și de contextul în care trăiesc. Nu toți copiii se potrivesc în tiparul pe care societatea îl are despre cum ar trebui să arate un copil normal, fericit, de succes, iar copiii introvertiți par a fi tras lozul necâștigător într-o societate care iubește zarva, gălăgia, networking-ul, popularitatea. Dar toți copiii, absolut toți, sunt excepționali – și depinde doar de noi, de adulții din jurul lor, dacă putem depăși propriile mentalități, pentru a-i putea sprijini nu așa cum vrem, nu așa cum avem noi nevoie, ci așa cum au ei nevoie.